Anunţul lui Robert Zoellick că nu va candida pentru un nou mandat la conducerea Băncii Mondiale a atras atenţia asupra perpetuării tradiţiei de a aşeza un american în fruntea organizaţiei. Totuşi, oricât de legitimă ar fi această întrebare, este doar un apect minor în dezbaterea despre rolul Băncii Mondiale în secolul XXI.
În cei 67 ani de existenţă, Banca şi-a depăşit forma originală, adăugând o curte de arbitraj şi trei instituţii spe-cia-lizate în finanţe: una pentru sectorul privat, Corporaţia Financiară Internaţională, alta, Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor, care să asigure împotriva riscu-rilor politice şi Agenţia de Dezvoltare Internaţională, care se ocupă de ajutorarea ţărilor să-race. Banca Mondială a deve-nit Grupul Băncii Mondiale, deşi stâlpul ei fondator, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), rămâne centrul insti-tuţiei. Şi asta este problema.
Instituită în 1944, la Bretton-Woods, mai mult ca un instrument prin care să se facă reconstrucţia după război, BIRD, s-a preocupat foarte mult de acest aspect; dezvoltarea era necesară, iar primele împrumuturi au mers exclusiv către Europa. Dezvoltarea Băncii a înflorit, în timp ce problema reconstrucţiei descreştea, iar întinderea ei a fost consolidată în timpul preşedinţiei lui Robert McNamara, între 1968 şi 1981.
O dată cu decolonizarea şi apa-riţia a numeroase state inde-pendente în anii '50 şi '60, McNamara a reinventat Banca Mondială, prezentând-o ca pe un model de economie şi de relaţii internaţionale al lumii libere. Uniunea Sovietică, deşi semnatară a Convenţiei de la Bretton-Woods, nu s-a alăturat niciodată Băncii. Abia în 1992, Federaţia Rusă, împreună cu alte 13 foste republici sovietice, a devenit membră a Băncii Mondiale.
La sfârşitul anilor '90, Banca era o comunitate universală şi, datorită dispariţiei comunismului,
