Ion Vartic Cioran naiv şi sentimental, ediţia a III-a revăzută şi adăugită,
Iaşi, Editura Polirom, 2011, 315 pag.
Una dintre cele mai închegate cărţi vizând tendinţele centrifuge, şi totuşi coagulabile, de autoconfigurare ale lui Cioran porneşte de la binomul schillerian (v. eseul filosofic Despre poezia naivă şi sentimentală), prezent în titlu, unde primul termen circumscrie faptul de a te lăsa dominat „suveran” de natura nepervertită de homo faber, precum trogloditul preistoric sau ţăranul, în vreme ce al doilea semantizează contemplaţia mijlocită de idee, în care figura axială este nostalgia în raport cu o ireversibil pierdută stare de spirit numită, în genere, copilărie. Când se întreabă Schiller de ce suntem seduşi instantaneu de „o floare banală, un izvor, o piatră acoperită cu muşchi, ciripitul păsărilor, zumzetul albinelor ş.a.m.d.?“, el vizează faptul că senzaţiile noastre sunt filtrate de o reflecţie, rotitoare, în speţă, în jurul a ceea ce fiinţa noastră a fost şi ar trebui să redevină. A fi, pur şi simplu, şi a contempla pot descrie la fel de bine cel două stări. Or, Cioran, tip testamentar, ca şi Nietzsche, de timpuriu, simte naiv, dar resimte profund sentimental, dând seamă, adică, simultan, de o persoană care e percepută drept copil de Simone Boué (ceea ce o împiedică să mai gândească o progenitură cu românul, din moment ce trebuie să se ocupe de unul, şi capricios încă) şi de una crepusculară, de esenţă elegiacă, respectiv exact ceea ce nu suporta la poporul său mioritic. Impulsurile lui de a se identifica, uneori compulsiv, cu entităţi paradigmatice, cu un slav, un spaniol, sau ungur, sau evreu, ori Tonio Kröger al lui Thomas Mann, ori, variantă, pare-se, preferată, cu un „cetăţean târziu al Kakaniei“ (niciodată nu şi-a efasat regretul după situaţia de supus austro-ungar, al Kaiserului Franz Josef, în Istorie şi utopie, în