Dincolo de numărul mare al comentariilor entuziaste şi, în general, relevante care au însoţit apariţia romanului Ploile amare de Alexandru Vlad, mi-a atras atenţia o formulă promoţională ce vedea în el „o «datorie» a generaţiei ‘80“. E mai degrabă o datorie a acestui optzecist atipic, al cărui unic roman de pînă acum (Frigul verii, 1985), bine primit de critică, n-a fost urmat de confirmări pe măsură. Altminteri, în ultimul deceniu, mai mulţi congeneri şi-au plătit „datoriile“ reinventîndu-se ca romancieri de substanţă şi revizitînd dramele Istoriei recente prin depăşirea experimentului postmodern.

Fără complexitatea prozelor scurte din Aripa grifonului (1980) sau Drumul spre Polul Sud (1985), hibrizii nonficţionali ai lui Vlad au continuat să alimenteze, oarecum frustrant, aşteptările cu privire la potenţialul său insuficient valorificat. N-a rămas neînregistrată, ce-i drept, continua sa „reinventare“. La fel de importantă e, însă, linia de continuitate subterană care merge de la povestiri precum Vară transilvană, trece prin conflictul etic din romanul „de război“ Frigul verii, pentru a izbucni, spectaculos, în Ploile amare. Ea trimite, pe lîngă tentaţia refugierii într-un spaţiu rural şi „primitiv“, la obsesii de adîncime precum fantasma orfică a iubirii inaccesibile sau cea a frigului care-i întoarce pe oameni spre ei înşişi. În Modernitatea ultimă (1998), Caius Dobrescu a prins exact atitudinea de tip Thoreau a acestui „prozator al purităţii şi spontaneităţii «silvane» inoculate experimental în structurile microscopice ale existenţei cotidiene“ care „readuce la viaţă, imprimîndu-i întreaga forţă a modernităţii, spiritul comunitar transilvan“. Senzaţie de forţă şi densitate epică

Asumarea retragerii în natură de către un citadin intelectualizat pînă-n unghii, dar iubitor de libertate şi sătul de servituţile oraşului va fi înregistrată în C