"Mi se întâmplă încă şi astăzi să aud, seara, o voce care mă strigă, în plină stradă, pe nume. O voce răguşită. Pronunţă silabele tărăgănat, iar eu o recunosc imediat: vocea lui Louki. Mă întorc, însă nu este nimeni. Nu mi se întâmplă doar seara, ci şi în acele după-amiezi de vară împietrite, în timpul cărora nu mai ştii bine nici în ce an eşti. Totul va începe din nou, ca înainte. Aceleaşi zile, aceleaşi nopţi, aceleaşi locuri, aceleaşi întâlniri. Eterna reîntoarcere." Patrick Modiano (n. 30 iulie 1945) este unul dintre cei mai apreciaţi romancieri francezi contemporani. Este câştigătorul Marelui Premiu al Academiei Franceze, în 1972, al premiului Goncourt, în 1978, al premiului mondial Cino Del Duca, acordat de Institutul Francez, pentru întreaga carieră.

Dintre cele două intrări ale cafenelei ea o alegea întotdeauna pe cea mai puţin vizibilă, aceea pe care mulţi o numeau "uşa din umbră". Stătea veşnic la aceeaşi masă din spatele sălii mici. La început nu vorbea cu nimeni, apoi a făcut cunoştinţă cu obişnuiţii cafenelei Conde, cei mai mulţi având vârsta noastră, cam între nouăsprezece şi douăzeci şi cinci de ani. Câteodată, ea se aşeza la mesele lor, dar, cel mai adesea, rămânea fidelă locului său din spatele sălii.

Nu venea niciodată la aceleaşi ore. O găseai acolo dis-de-dimineaţă, ori apărea abia către miezul nopţii şi rămânea până la ora închiderii. Le Conde era cafeneaua care închidea cel mai târziu din cartier, împreună cu Le Bouquet şi La Pergola, dar era şi cea care adăpostea clienţii cei mai stranii. Odată cu trecerea timpului stau şi mă-ntreb dacă nu cumva doar prezenţa ei dădea stranietate acestui loc şi acestor oameni, ca şi cum i-ar fi impregnat pe toţi cu parfumul ei.

Inchipuiţi-vă că aţi fi adus acolo cu ochii legaţi, că aţi fi instalat la o masă, că vi s-ar scoate legătura de la ochi şi vi s-ar da un răgaz de câteva minu