Îndemnul preşedintelui de a "reîntregi" salariile bugetarilor, tăiate în 2010 cu 25%, marchează startul oficial al isteriei electorale din acest an. Surprinzător? Da şi nu.
Nu, pentru că a devenit deja o rutină deprimantă ca marile bătălii politice din România să se tranşeze în primul rând cu armele redistribuirii veniturilor publice - adică, se ia din taxele şi impozitele colectate de la firmele şi angajaţii din economia privată şi se dă la angajaţii statului, la pensionari sau asistaţi social, cât să le creeze iluzia că îi pasă cuiva de ei.
Şi da, este surprinzător, pentru că omul care a ales să sune goarna asaltului populist este cel ce părea cel mai aprig inchizitor al iresponsabilităţii bugetare, apostolul austerităţii şi al stabilităţii macroeconomice în faţa furtunii economice mondiale.
"Ne-am angajat în acordul cu UE la un deficit de 3 procente pe ESA, 2,7 procente din PIB. Cele 3 procente pe ESA înseamnă 2,9 miliarde, iar noi doar la fondul de pensii avem deficit de 3,6 miliarde", declara Traian Băsescu în luna septembrie a anului trecut. Afirmaţia reprezenta, de fapt, argumentul prin care preşedintele explica de ce statul nu poate să le crească bugetarilor veniturile la nivelurile anterioare tăierii. "(...) Nu ai cum să mergi cu revenirea integrală la salariile din 2010 când încă ai excedent de 200.000 de salariaţi...", spunea, tranşant, preşedintele.
S-a schimbat ceva din septembrie încoace? A concediat statul 200.000 de salariaţi? S-au îmbunătăţit perspectivele de creştere economică? Nici vorbă. Ba din contră, revizuirea negativă a perspectivelor pentru 2012 a avut loc ceva mai târziu. Şi atunci, de ce a renunţat preşedintele la prudenţa pe care a impus-o Guvernului Boc?
Din păcate, nu există nici un motiv onorabil sau măcar strategic. Povestea cu nevoia de stimulare a consumului, pe care ne-o spune acum guvernatorul
