Un artist, indiferent de vîrstă, își păstrează, în mare parte, inocența infantilă. Modul de viață, propensiunea spre visare, o oarecare indiferență la cele zilnice, o mare forță de a trece ușor peste necazuri și nevoi, cu un zîmbet și o glumă, și mai ales neîncorsetarea în conveniențe îl apropie foarte mult de copilul care nu știe ce sînt toate acestea, iar reacțiile sale la bucurie sau durere – cele două extreme pe care le percepe la etatea lui fragedă – sînt rîsul ori plînsul, cu intensitățile de rigoare, în funcție de stimuli. Caracterizîndu-l pe Constantin Guys, marele desenator și colaborator la presa ilustrată a anilor mijlocului de veac XIX, Charles Baudelaire, în ale sale Curiozități estetice, unde adunase cronicile Saloanelor și portrete de plasticieni, spunea că artistul este „om de lume și copil“. Același lucru s-ar putea spune despre Măriuca Oteteleșanu, care, deși sexagenară, nu s-a desprins cu totul de copilărie, deși a avut acces la cercurile cele mai elitiste ale lumii artelor vizuale și ale celei a spectacolului, împlinind astfel cele două deziderate ale autorului Florilor răului, ce se exprima cu aceeași distincție și în critica de artă. A fost ajutată să se conserve astfel de mediul în care a trăit și s-a format, ca și de progeniturile pe care le-a crescut în sînul cald, tradiționalist, al familiei. Fiică a arhitectului Tudor Oteteleșanu (1916-2004) și nepoată a artistei decoratoare Ottilia Michail-Oteteleșanu (1885- 1974) – una dintre beneficiarele a unei burse regale conferite de Regina Elisabeta și autoare a ultimelor portrete oficiale ale primilor suverani ai României executate în 1913, puțin înaintea dispariției lor –, Măriuca a luat contact cu arta încă de mică. Atelierul bunicii nu era loc de hîrjoană, ci de învățătură, atunci cînd era admisă – destul de rar – în acel sanctuar. Iar după ce aceasta s-a stins a fost păstrat, cu sfințenie,