Lupta mea cu fetele a început timpuriu (astăzi le dau răgaz ca să-şi retragă trupele şi să-şi adune răniţii de pe câmpul de luptă). Asta nu-i o noutate şi nici vreo particularitate – pentru că… matur fiind, am observat aceleaşi porniri la ţânci. Totuşi… există o categorie care par mai sociabili/adaptabili (blegi). În antiteză cu această categorie din care fac eu parte. La vârsta de 5-6 ani – o expresie de genul “când o sa te însori” spusă din partea bunicului, pentru mine, era o adevarată provocare. O provocare ce necesita o ripostă imediată! Aveam planuri! Nu puteam permite ca, “o nu ştiu ce fată IMENSĂ” sâ intervină in viaţa mea. Tentantă/incitantă ideea dar… cu riscuri! Eram convins pe jumătate la fel cum sunt acum (la 33 de ani). Se poate spune că este vorba despre : o dilemă care ma jenează de 27. Nu credeam că există o dilemă aşa de lungită. Se pare că îmi sunt străin mie. Dacă îmi sunt strain mie – cum aş putea să mă asociez cu o necunoscută şi mai mare? Să-mi întrerupă firul gândurilor de câte ori are ocazia? Nu aş putea accepta niciodată.

Viaţa de cuplu, viaţa de familie îmi pare un adevărat haos. Aş trece şi peste haosul din familie. Aş suporta multe. Însa.. cine îmi garantează că nu o sa fiu mintit sau că, mulţumirea şi fericirea ei o să fie garantate?! Femeile au organ subdezvoltat pentru fericire sau mulţumire (de aici şi… spaima de soacre). Lucrul acesta… pentru o fiinţă receptivă la trăirile celuilalt (aplaudaţi, vă rog!) este un adevărat coşmar. Sunt obligat să o las să fie fericită alaturi de altul. Dar nici lângă el nu o sa fie fericită. Pentru că, inima ei este zăludă. Mă adâncesc şi mai mult în mister. Şi… mă las păgubaş!

Câteodata am impresia că… Dumnezeu şi-a bătut joc de noi – cu această existenţă superficială. Frumoasă şi copilărească. Volatilă, de scurtă durată, fragilă. Femeia este racordată perfect la această existenţă. Nu