Datorăm recunoştinţă pe viaţă celor care ne oferă chiar şi numai o fărâmă din timpul lor preţios.

La sfârşitul unei emisiuni de televiziune în care îmi mărturisisem teribila emoţie încercată cu ocazia vizitei pe care i-am făcut-o lui Martin Heidegger în 1967, operatorul mi-a şoptit: „Vă înţeleg foarte bine emoţia". O clipă, remarca m-a derutat şi, când mi-am dat seama de sensul ei, era prea târziu ca să-i mulţumesc tânărului pentru gentileţe. În fond, voise să spună că întâlnirea cu mine îi produsese o emoţie asemănătoare.

Nu sunt paranoic şi-mi dau perfect de bine seama că o întâlnire cu mine nu poate juca în viaţa cuiva rolul pe care l-a jucat întâlnirea cu Heidegger în viaţa mea. Problema e alta şi anume importanţa pe care o pot avea pentru tineri (şi nu numai) întâlnirile cu mari personalităţi. Am citit destule autobiografii şi amintiri în care astfel de întâlniri norocoase sunt considerate memorabile.

Şi când citeşti ce scriu pe acest subiect, de exemplu, George Steiner sau Umberto Eco, nu poţi să nu vezi că formarea intelectuală câştigă întotdeauna de pe urma contactului cu o personalitate, fie şi când „beneficiarii" sunt, la rândul lor, personalităţi în devenire. Datorăm recunoştinţă pe viaţă celor care ne oferă chiar şi numai o fărâmă din timpul lor preţios. Şi ar trebui să regretăm faptul că nu am reuşit uneori să apreciem la justa ei valoare oferta cu pricina.

Problema respectului

Două lucruri trebuie relevate în acest context. Primul este că greutatea pe care întâlnirile despre care vorbesc o capătă în conştiinţa noastră diferă nu numai de la individ la individ, dar şi de la o generaţie la alta. Ca să fim cu adevărat marcaţi, trebuie să avem, dacă nu neapărat un cult, măcar respect faţă de înaintaşi. Moştenirea spirituală a acestora e în mare măsură simbolică, mai ales dacă ne referim la întâlniri întâmplătoare