Cam aşa vedea Kafka ceea ce la 1900 probabil că era mai degrabă dragoste, dar care mai târziu şi-a îmbogăţit sensurile, incluzând câteva porniri sociale, cum ar fi o vânătoare normată de răspunsuri în alb şi negru. Pentru criticii „noii dezordini amoroase", coliviile moderne au, mai degrabă, faimă de hoteluri, sunt potenţiale istorii care stau la intersecţie, având drept semafor un „da" sau un „nu". Pentru că cel de-al doilea răspuns anulează drumul, a fost nevoie de atenuarea sau chiar de mascarea lui şi astfel s-au inventat o mulţime de legende. „Nu" înseamnă „poate". Mai simplu spus, îndrăgostitul nu vede lucrurile tocmai clar. Este suficient de obsedat de o fiinţă ca să dorească să o cunoască. Este destul de răbdător pentru a descifra toate semnalele pe care le primeşte - dar o face doar pentru a-şi confirma propriul scenariu. Se spune că, dintre ceilalţi, ajungem să-i cunoaştem doar pe cei care nu ne interesează. Pe cei interesanţi îi trecem prin grila propriilor dorinţe, iar contradicţia unui „nu" i-ar da jocului forţa orgoliului. În acest caz, excesul de imagini în aparentă dezordine ar face derizorie orice tentativă de rostuire a lor în logica imaginaţiei. Luciditatea, în acest caz, n-ar însemna că ai reuşit să pui mâna pe adevărul celuilalt, ci doar că ai înţelege cât de iluzorie a fost propria idee. Şi atunci doar indiferenţa dorinţei îţi poate da senzaţia că ştii. Poate de aceea de la intersecţia unui „nu" pornesc, bătătorite, două cărări: amăgirea unui „poate" sau certitudinea că „ei, cu toţii, sunt nişte măgari", iar ele - „simple curve". Pe de altă parte un „nu" chiar înseamnă „poate" - cu condiţia să fim alţii. Ceea ce chiar se întâmplă frecvent de-a lungul unei vieţi.