Discuţia despre Tratat nu trebuie să devină captivă argumentului privind dimensiunea deficitului bugetar. Un deficit limitat ajută la disciplinarea exe­cu­ţi­i­lor bugetare şi poate ajuta echilibre macro. Dar să nu uităm că o sursă a dezechilibrelor se găseşte şi în supraîndatorarea sectorului privat, în excesele băncilor. În plus, un de­fi­cit structural foarte mic şi limita efectivă de 3% introduc o restrictivi­tate majoră asupra posibilităţii de a răs­punde la şocuri adverse puternice.

Economia noastră, cu cheltuieli pu­blice relativ mici şi cu neprogresivitate în impozitarea veniturilor, are sta­­bilizatori cu forţă limitată. Aceasta face ca la un şoc extrem acţiunea contraciclică a bugetului să fie ineficace. Ce am face într-o situaţie care ar reclama poate un deficit temporar de peste 3%? Tratatul vorbeşte la ar­ticolul 3 despre „circumstanţe ex­cep­ţionale” care privesc urmările unor şocuri puternice, dar cine decide în această privinţă? Din păcate, Tra­tatul nu menţionează posibilitatea preluării la nivel supranaţional a unor prerogative care să asigure ţările contra unor şocuri asimetrice.

Deşi Ro­mâ­nia are un grad de libertate în plus prin autonomia politicii mone­ta­re, euroizarea înaltă îl ciunteşte. A com­bina o regulă bugetară strictă cu pu­te­rea slăbită a po­liticii monetare (şi de curs) în­gus­tea­ză mult capacitatea de răspuns a po­liticii (ca policy). Mai este şi problema stabilirii PIB-ului potenţial al României în condiţiile cri­zei; cât s-a erodat el? Cât este erodare temporară şi cât este pierdere de activitate economică permanentă? Dezinvestiţia prin ineficienţa in­­ves­ti­ţi­ilor/cheltuielilor publice, deteriorarea procesului educaţional nu îl erodează în continuare? Dacă creş­te­rea po­tenţială este mică, spaţiul de manevră la deficite se îngustează, chiar dacă acestea – pentru a judeca mersul finanţelor publice — se mă­soa­r