Dacă prelegerile lui Umberto Eco publicate sub titlul Confesiunile unui tânăr romancier (şi pe care le-am citit în traducerea românească a Ioanei Gagea de la Editura Polirom din 2011) ar fi fost însoţite de discuţii cu auditoriul, i-aş fi pus autorului următoarea întrebare: de ce romancierul se străduieşte atâta, după cum recunoaşte singur, să creeze impresia de realitate exactă în romanele sale, majoritatea istorice, cum se ştie, fiind perfect edificat în privinţa faptului că şi cei mai avizaţi dintre cititori au tendinţa şi chiar plăcerea de a confunda, la lectură, ficţiunea şi realitatea?

Eco oferă el însuşi un răspuns, chiar de la început, când afirmă că, „pentru a nara ceva, te erijezi într-un soi de demiurg care crează o lume – o lume ce trebuie să fie cât de precisă posibil”, adăugând că urmează această regulă „cu sfinţenie”. Răspunsul nu mă mulţumeşte pe de-a-ntregul.

Capitolul al doilea al cărţii are drept motto un citat din romanul Don Quijote în care naratorul explică de ce eroului său „i se uscă creierul” după ce „fantezia i se umplu de tot ce citea în cărţi” şi anume din pricină că, luând-o drept „adevărată”, toată acea „maşinărie de născociri ... i se înfipse atât de tare în închipuire, încât pentru el nu se afla altă istorie mai sigură pe lume” (traducere de Sorin Mărculescu, Editura Paralela 45 din 2007). Cu alte cuvinte, Eco admite nocivitatea confuziei pe care cititorii o fac adesea între ficţiune şi realitate. Mai mult, o ilustrează cu exemple foarte convingătoare. Nu înainte de a relata câteva împrejurări în care cititori ai romanelor sale au căutat, pornind de la descrierile din acestea, corespondenţe cu realitatea, ba chiar i-au reproşat scăpări din vedere, după părerea lor, regretabile. De pildă, în peregrinările lui prin Paris, într-o noapte descrisă de Eco în urma consultării tuturor datelor istorice, topografice şi meteorolo