Cătălin Penescu. La vîrsta pe care o declaraţi, 37 de ani, nu mai puteţi crede în Moş Crăciun, Zmeul cel Rău şi nici în poezia paşoptistă: întrebări fără răspuns,/ zile-ntregi nenumărate/ sunetul de dinainte,/ vraja mării fermecate// corpuri goale, vise pline,/ vântul trece peste noi/ dimineţi ce fără vină,/ îmi iau totul înapoi// ş-atunci tot ce ne desparte,/ /a’nţelege nu mai pot (mă rog, aici aţi avansat pînă la Eminescu) tu eşti doar o fantezie,/ realitatea-i-ntr-un alt loc.(De ce). Realitatea poeziei post-postmoderne este sigur în alt loc decît o căutaţi dumneavoastră: prin loboda romantismului. Dacă v-aţi fi născut pe la 1840, sigur Maiorescu v-ar fi mîngîiat pe creştet. Din păcate sau din fericire, v-aţi născut cam 135 de ani mai tîrziu, iar de la mine să nu vă aşteptaţi! Soluţia este simplă şi o sugeraţi chiar dvs. într- un final de poem: o, ce dulce-i azi uitarea,/ timpului fă’r de trecut/ sub o zodie nefastă,/ eu o iau de la’nceput. Aşadar, înainte ca uitarea dulce să vă înghită, cu scrisul dvs. cu tot, daţi simplu: select all + delete şi luaţi-o de la început, de la lectura poeziei timpului nostru. Scrisul mai pe urmă!
Ion D. Pârvănescu. Am primit fragmentul de roman şi proza scurtă, veţi avea veşti bune de la mine. Dar mai încolo, cînd vor începe să apară căpşunile, sau poate cireşele. Nu vă lăsaţi, scrieţi cu foc!
Dan Tapliga. (Dacă nu cumva Ţăpligă, că scrieţi fără diacritice, fapt reprobabil). Textele dvs. dovedesc o absolută incompatibilitate cu prozodia. Cum să scrieţi rondeluri, cînd dvs. nu sînteţi în stare să ritmaţi cumsecade un catren şi nu puteţi păstra o măsură de 11 silabe? Ele sînt, prin conţinut, atît de ilariante (involuntar din păcate) încît merită reprodus un fragment pentru hazul galeriei. Ar trebui ca mireasa să vă urmeze îndemnul, să vă facă tătic şi să vă scoată poezia din cap. Mi-s, palmele, mari dioptrii- n
