Aşa cum era de aşteptat, dar şi după cum am anticipat, vuietul privind situaţia minorităţii române din Serbia s-a stins.
O minune durează doar trei zile, iar presa românească, cu excepţia "Evenimentului zilei" nu s-a prea îngrămădit să trateze subiectul. Fie din necunoaştere, fie din ignoranţă. Campania dusă de EVZ a avut însă rezultate. Asupra umilelor noastre rânduri şi-a aruncat privirea şi Tiberius Puiu, fost expert guvernamental şi unul dintre cei mai redutabili specialişti ai spaţiului ex-iugoslav. Care ne-a scris unele lucruri pertinente, dar şi unice, care merită relatate marelui public.
"În spaţiul fost iugoslav se folosea termenul de vlah, atât pentru aromâni, cât şi pentru românii din Timoc. Aşa că trebuie să vorbim, deocamdată, numai despre cei din Timoc, pentru că sârbii s-ar putea să încerce să profite de confuzie. Apoi, ceea ce nu trebuie uitat este faptul că în Serbia se folosesc diferite mijloace de presiune. Astfel, fiica preşedintelui organizaţiei vlahilor, care declară că nu este român, a fost angajată într-un post foarte bine plătit în administraţia centrală de la Belgrad. Manevrele sârbeşti au fost mai întotdeauna trecute sub tăcere de presă şi oficialităţile din România.
În 1927 Biserica ortodoxă sârbă a dispus ca în registrele de stare civilă (care erau ţinute de parohii) să nu mai apară nume româneşti – dar apăruseră unii preoţi din Rusia (refugiaţi), care nu se aliniaseră politicii sârbeşti şi nu erau destul de vigilenţi. Dar totuşi, sunt atâtea nume de familie în zonă, care dau de gândit: Epurovici, Taranovici, Lapadatovici etc...
În 2000, în toiul bombardamentelor, o delegaţie a Ligii române de prietenie cu Iugoslavia, condusă de episcopul Calinic, a vizitat Serbia. Cu această ocazie, un profesor universitar sârb a declarat: «Ştim că românii spun că au prieteni numai Serbia şi Marea Neagră. Noi
