Aproape ostentativ, cititorul de discurs se afiseaza in compania unor oameni de certa valoare intelectuala si, incet, incet, isi creeaza dulcea iluzie ca este cel putin egalul lor. Daca nu si mai si. In vremurile noastre, cind multi au accesul in postura care le solicita un discurs, avem parte de cele mai nazdravane modalitati de a camufla goliciunea completa a unor scafirlii neumplute la timp. Intotdeauna, fara exceptie, am detestat un discurs citit de pe o foaie, scris de regula cu caractere mari. In general, foaia contine banalitati pe care le cunoaste toata lumea, sau aproape toata lumea, cu exceptia celui care le citeste publicului. Cu cit conferentiarul sau, mai corect spus, cel pus in postura de conferentiar, este mai gol de continut, cu atit acesta traieste cu necamuflata satisfactie ca a „rupt gura auditorilor". Aplauzele de complezenta il arunca intr-o stare de euforie, de beatitudine si, ceea ce este mai grav, ii creeaza falsa iluzie ca cei care il asculta sint de o calitate inferioara lui. Incet, dar sigur, propulsatul in straturile rarefiate in oxigen, este, de regula, atins iremediabil de paranoia. Aproape ostentativ, cititorul de discurs se afiseaza in compania unor oameni de certa valoare intelectuala si, incet, incet, isi creeaza dulcea iluzie ca este cel putin egalul lor. Daca nu si mai si. Daca discutiile aluneca intr-o directie in care se pot indrepta doar cei stapini pe cunostinte vaste si rationamente sofisticate, atunci paranoicul politruc fie incearca sa aprobe timp, fie schimba macazul spre domenii de tip can-can. Oamenii de cultura, in genere, sint extrem de toleranti si aproape niciodata nu vor cataloga dur un individ care are putere de decizie. Mai ales in public evita confruntarile cu cei care in nici un caz nu vor apela la logica. Nu am convingerea ca lumea savantilor este o lume a sfintilor. Pacatele misuna si acolo si inalte studii aca