Daca din punct de vedere politic motivatia unei eventuale majorari a salariilor bugetarilor ar trebui sa fie clara oricarui retardat care nu crede in coincidente ceresti, din punct de vedere economic, cel putin declarativ, se tine intr-un fir de ata. Pentru a justifica la nivel macroeconomic doleanta prezidentiala, reprezentantii autoritatii, dar si diverse alte persoane educate care s-au pliat pe aceasta din slugarnicie, au prezentat masura ca una de stimulare a consumului, consum care, ulterior, ar duce la cresterea PIB.

Dincolo de transformarea simultan caraghioasa si penibila a fostilor “martori” ai austeritatii in propovaduitori ai binefacerilor consumului, o majorare a cheltuielilor publice, nu doar a celor salariale presupune ori o majorare a veniturilor bugetare, ori a imprumuturilor, ori a ambelor. Rationamentul este simplu, nu poti cheltui mai mult decat veniturile proprii plus ceea ce imprumuti. De alminteri, aceasta realitate simpla prin banalitatea ei a stat si la baza amputarii, in 2010, a castigurilor salariale din sectorul public, si, ulterior, din cauza lipsei efective de reforma, deci de bani, a condus la majorarea TVA. Pe buna dreptate, guvernul Tariceanu a fost acuzat dupa finalizarea mandatului ca a fost imprudent deoarece in loc sa puna deoparte bani albi pentru zile negre a crescut simultan si numarul si leafa bugetarilor. Acestuia i s-a imputat ca nu a avut capacitatea de a intrevedea vremurile grele ce urmau sa vina, criza care a cuprins lumea in ultimii 4 ani. Dar, de dragul corectitudinii, nici actualii guvernanti nu au vazut-o, intrucat au sustinut majorarea cu 50% a salariilor profesorilor, pe care, dupa aceea, evident nu au mai putut sa o onoreze, in schimb au castigat alegerile. Exista insa o imensa diferenta intre situatia economica din vremea guvernarii Tariceanu si cea din prezent. Atunci bugetul avea si venituri indestulat