La finele fiecărui an sau la începutul altuia nou, C.D. Fortunescu şi Ch. Laugier obişnuiau să adreseze, în primele pagini ale Arhivelor Olteniei, câteva cuvinte cititorilor

Scopul lor era să îi ţină aproape. Să le mulţumească pentru fidelitatea lor şi să le promită, la rândul lor, fidelitatea calităţii informaţiilor ce apăreau. „Cu numărul de faţă, revista aceasta intră în al doilea al său an de existenţă. Bilanţul anului trecut, deşi încheiat cu un deficit de câte-va mii de lei, ne lasă neclintiţi în credinţa că Arhivele noastre, Arhivele Olteniei, trebuie să trăiască“.

În primul an de viaţă, revista s-a descurcat singură financiar. „Publicaţiunea noastră n’a fost subvenţionată de nici un fel de autoritate, nici din Oltenia, nici din restul ţării. Ea n’a primit nici un ajutor material de nicăeri şi n’a înregistrat nici măcar un singur abonament oficial. Excepţie face darnicul nostru concetăţean Mitu Andreescu, care ne-a oferit spontan un abonament de susţinere de 1000 lei“.

„Nu avem de făcut nici o învinuire“

Deşi, aparent, conducerea revistei părea că aduce o mustrare celor care n-au binevoit să o susţină financiar, lucrurile nu stăteau chiar aşa. „Dacă relevăm aceasta, nu este însă pentru a face vre-o învinuire cuiva. Nu; nu avem de făcut nici o învinuire, fiindcă în definitiv nici nu ne-am adresat, poate, cui ar fi trebuit şi nici n’am insistat atât cât ar fi trebuit. Dacă o relevăm este numai pentru a justifica apelul ce adresăm mai jos abonaţilor şi cititorilor noştri, apel pe care ne-am hotărât a-l face numai fiindcă noi, contrar celor mulţi, suntem convinşi de dărnicia Olteanului, cum suntem convinşi şi de dragul lui de cultură“.

Scriitura continuă în aceeaşi manieră. „Olteanul va voi să-şi ţie cartea sa Oltenească şi n’o va lăsa să piară! Pătrunşi de această credinţă, păşim cu hotărâre în al 2-lea an“.

Cu apar