Sursa: Octavian Cocoloş

Recent votata Lege a Lustraţiei a făcut să curgă caravane de litere din guri de talk-show-işti sau peniţe de analişti.

Cele mai multe dintre opiniile exprimate dau curs unui nărav blestemat al jurnalismului din tranziţie şi, mai ales, din tranzacţie:

Predilecţia pentru datul cu părerea în defavoarea analizei.

Încă de pe vremea răposatului ziar Adevărul s-a instalat în gazetăria noastră, sub nefasta povară a Scînteii de altădată, credinţa fudulă în presa care vorbeşte în numele cuiva: al pensionarilor, al celor mulţi şi săraci, al bolnavilor de podagră şi al femeilor divorţate, dar, mai ales, al Poporului supărat.

Prin asumarea acestei ipostaze, pe care nimeni nu i-a cerut-o presei, se explică sarabanda de acuzaţii, blesteme, înjurături, cântări şi linguşiri care ţin locul informaţiei cinstite şi comentariului analitic.

Adoptarea Legii Lustraţiei a fost, la o adică, un fapt al realităţii. Se cuvenea ca el să fie desluşit în tâlcurile sale şi nu criticat sau lăudat, înjurat sau cântat. În descifrarea acestui moment se cer a fi luate în calcul câteva note mai aparte ale votării în Parlament:

1) Decizia de a pune în discuţie Legea şi a o vota a fost făcută într-o grabă nefirească, dacă ne gândim că documentul nu răspundea unor urgenţe social-economice.

2) Adoptată acum, la 22 de ani de la căderea comunismului, Legea nu mai poate afecta niciun partid din România. Victor Ponta observa corect, la postul B1TV, că va aduce într-un posibil guvern USL doar oameni tineri, în cazul cărora nici nu s-ar pune problema unui trecut politic comunist.

3) Legea Lustraţiei a fost proiectul crucial al PNL din vremea lui Călin Popescu Tăriceanu în bătălia de cotropire a părţii din Dreapta a scenei politice. Fostul premier ţintise excelent. Pe de o parte, Legea se înscria în tradiţia anticomunistă a PNL; pe