11 martie 2011, ora 14:46, ora Japoniei. Un cutremur de 9 grade zguduie coasta estică a arhipelagului nipon. Doar trei minute mai târziu, în timp ce tremurul încă nelinişteşte partea de nord-est a ţării, agenţiile autorizate emit o avertizare de tsunami, iar la doar câteva minute – până la 30 de minute în unele zone – un val uriaş înghite kilometri întregi de uscat. La scurtă vreme după dezastru, s-a anunţat că peste 15.000 de persoane au murit, iar peste 6.000 au fost date dispărute. Recent, guvernul japonez a declarat că 90% dintre cei daţi iniţial dispăruţi sunt morţi.
Localităţi întregi au fost rase de pe faţa pământului. Au dispărut porturi, iar o mulţime de vase au fost aduse de val pe mal, nemaiputând fi folosite. Infrastructura a pierdut drumuri, şosele, autostrăzi şi căi ferate pe kilometri întregi. Mii de hectare de culturi au fost distruse datorită inundării cu apă sărată. Mii de tone de deşeuri au rămas în urmă, acoperind ceea ce, până acum un an, reprezenta vetrele unor comunităţi. Dar Japonia merge înainte.
Deşi opinia publică japoneză nu este tocmai mulţumită de cursul actual al reconstrucţiei zonelor afectate, din perspectiva mea, a unui cetăţean român, nu pot să nu admir puterea acestui popor şi hotărârea lui de a ieşi din impas. Aproape o mie de tone de deşeuri au fost ridicate, iar zone întregi au fost curăţate, zeci de drumuri au fost reparate pentru a ajuta mişcările de evacuare şi curăţare, adevărate „drumuri ale vieţii”. 70% din activităţile industriei de pescuit, industrie principală în zona afectată, şi-a reluat cursul, iar 36% din terenul arabil din zonă, peste 7000 de hectare, a fost curăţat de cantitatea mare de sare adusă de apa de mare şi este acum pregătit pentru o un nou an agricol. În următorii cinci ani au fost proiectate să se (re)construiască 400 de kilometri de drumuri.
Fapte pentru viitor
Dar cel mai impo
