Nicăieri, splendoarea Renaşterii din secolul al XVI-lea italian nu ni se oferă mai prietenos şi mai convingător ca la Veneţia, oraşul lagunar unde Jean Cocteau spunea că porumbeii merg pe jos, iar leii de piatră înaripaţi zboară prin văzduh!
Nu despre trimful sculpturii veneţiene aş vrea totuşi să scriu, ci despre cel al picturii.
A doua jumătate a secolului al XVI-lea consemnează, în Serenissima Republica, o rară coincidenţă a geniilor concurente. Tizian, Tintoretto şi Veronese împart şi îşi dispută, timp de treizeci de ani, gloria unui fecund triumvirat artistic, în care artiştii rivali se influenţează şi se inspireă unul de la celălalt, fără să recunoască vreodată explicit acest lucru.
Tintoretto, a cărui casă e nu departe de Palazzo Correr – sediul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, a fost, la început, ucenicul lui Tizian; apoi, între cei doi, s-a instalat o durabilă antipatie. Tintoretto, la rândul său, a fost devansat de Veronese, care, profitând de neînţelegerile maeştrilor, le-a suflat comenzile.
Imaginaţi-vă un concurs de proiecte la care participă cei mai mari pictori ai şcolii veneţiene, şcoala care a impus uleiul pe pânză, clarobscurul, detaliile, portretul şi o nouă interpretare plastică a scenelor biblice... Apanaj al clasei dominante, portretul punea în valoare funcţia personajului şi dădea unui patrician dreptul la imagine publică, la fel ca Papa Paul al III-lea, Carol Quintul, Francois I, pictaţi de Tizian.
Dacă portretul trecea drept un gen minor, scenele biblice erau teme de căpătâi ale secolului al XVI-lea. Tizian, Tintoretto, Veronese au pictat, de exemplu, fiecare, scena Dejunului de la Emmaus, descris în Evanghelia lui Luca. Aceasta îl reprezintă pe Iisus care frânge pâinea, alături de doi tovarăşi de călătorie cărora li se relevă adevărata lui ident
