După umila mea părere, dl. preşedinte Traian Băsescu a dat dovadă de masochism când a candidat în 2009. După cum a mărturisit astăzi, începuse să resimtă "cea mai mare umilinţă a vieţii" încă din 2007, prin urmare în noaptea prezidenţialelor, când rostea istoricele vorbe "Un fleac, i-am ciuruit!", se împlineau doi ani de dramatic sacrificiu. Cu mintea noastră simplă, am interpretat atunci drept un puseu de bătăuş respectiva zicere, neînţelegând ce este, cu adevărat, în sufletul omului. Privind retrospectiv, gestul preşedintelui de a mai cere poporului încă un mandat capătă valenţe eroice: să ştii că vei fi "jignit de dimineaţa până seara de tot soiul de oameni, pe televiziuni, prin adunări publice" şi, cu toate acestea, să mergi mai departe, asta înseamnă să te ridici la înălţimea "misiunii funcţiei". Nu este o misiune "sfântă", a retezat dl. Băsescu orice posibilă speculaţie pe această temă, este o simplă misiune de preşedinte "care nu poate să abdice". Să abdice ca ştim noi cine…
Cariera politică a d-lui Băsescu este presărată cu astfel de momente de duioşie. El este Duiosul din "Cel mai iubit dintre pământeni", este bruta sensibilă, este bravul om prietenos din poezia de tinereţe, când cu o mână scria versuri, cu cealaltă note. Dl. Băsescu s-a arătat astăzi, dintr-o dată, foarte sensibil la jigniri, ca şi când domnia sa n-ar fi jignit pe nimeni niciodată. Am remarcat în mărturisirea sa o nostalgie şi o frustrare: nostalgie după vremea când putea să trimită să spele puntea pe oricine mişca în front, frustrare că orice terchea-berchea este liber să spună ce vrea despre preşedintele ţării.
"În prima zi în care am plecat de la Cotroceni, plec din viaţa politică. Mi-a ajuns", a mai spus dl. preşedinte, ca răspuns la întrebarea insidioasă legată de repetarea în România a scenariului din Rusia. Dl. Băsescu mai are aproape trei ani de umilinţă în fruntea ţă
