După cinci luni s-a ridicat din scaunul lui cu rotile şi, răcnind de durere, a făcut dintr-o dată nu unul, ci 30 de paşi. Au îngheţat de spaimă asistentele clinicii din Israel căci ele ziceau că mai mult de câţiva paşi bolnavul nu va reuşi să facă. Până atunci, după trei operaţii, bărbatul trăise sub ochii lor mai mult ca o legumă.

Aceasta, însă, a fost ziua în care, la 30 de ani, poliţistul brăilean George Dobrilă a învăţat din nou să meargă. Parcă se privea pe sine de undeva, din afara propriului corp şi nu-i venea să creadă că e el omul ăsta - înfipt în proteze până la şold, sprijinit cu mâinile în două bare, urlând continuu. Şi apoi tot el, cu o asistentă în spate, apăsând cu palmele fiecare milimetru de bare, încercând să ridice o talpă, apoi cealaltă şi fiecare pas durând o veşnicie. În picioare nu simţea nimic, prin mâini, însă, parcă-l săgetau mii de ace. A mers aşa, chinuit, până a căzut la pământ, având în minte gândul că într-o zi va zbura din nou pe motocicleta lui de poliţist rutier.

„Fizioterapeuta n-a avut încredere în mine că pot să fac nici 100 de metri. Şi totuşi, i-am demonstrat că pot să fac 600. Mă gândeam că nu, asta nu este soarta mea. În fiecare dimineaţă mă uit în oglindă şi-mi zic: sunt întreg, sunt tare, sunt perfect, sunt stăpânul gândurilor mele. Cred cu tărie că Dumnezeu mă iubeşte”, spune George astăzi, la opt luni de la accidentul de motocicletă.

„Sfidător, bătaie de joc. Simţeam că sunt batjocorit, umilit ca poliţist”

Închide ochii şi trece din nou prin iad, înapoi la ziua de 17 iulie 2011. Se vede pe el în uniformă, pe motor, punând ordine în trafic, pe DN22C, în Constanţa. Se mergea bară la bară, ca de fiecare dată când se întorcea lumea de la mare. Când, deodată, nervos că trebuie să aştepte după alţii, şoferul unui Mercedes de Satu Mare o ia razna, iese din coloană şi depăşeşte tot ce prinde.