Pânza freatică din staţiunea Poiana Braşov este nepotabilă de ani de zile. Vilele, pensiunile şi hotelurile dotate cu fose septice şi-au împrăştiat scursorile în pământul de sub cetini, şi izvoarele oferă sălbăticiunilor şi turistului nitraţi quantum satis. Ceva mai informat decât patrupedele, acesta poartă în portbagajul ATV-ului apă plată la pet şi, fericit de ocazie, opreşte motorul spre a fotografia urşii gunoieri scormonind pubelele şi vetrele de foc cu iz de mititei. Nu departe, pe vestita vale a Prahovei, alţi urşi oferă spectacol foamei în patru sezoane. Moşmartinii nu mai hibernează, căci gunoaiele dezvoltării sunt durabile şi, cum pădurile nu mai sunt ce-au fost, hrana şi bârlogul sunt greu de găsit. Fiindcă însă nu-şi cunosc lungul nasului, pot fi periculoşi şi vor trebui totuşi ucişi.

Dovadă că aici nici odihna nu mai e ca pe vremuri, înghesuite de „investiţii”, vechile case de odihnă poartă pe uşi tăbliţe pe care scrie „de vânzare”. Pe şosele, circulaţia e bară la bară, tot în patru sezoane. Asemenea unui balaur cu noi capete negre, asfaltul se strecoară printre molizi, peste piscuri şi păşuni, tot mai sus, purtând cu el pubela progresului în care oamenii muncii vin să-şi încarce bateriile. Hotelierii se plâng, că aşa se cuvine dinaintea oricărui reporter, dar ştiu bine că nesfârşitele cohorte de pelbei „cu posibilităţi” le vor asigura prosperitatea: vara – pantofarii cu grătarul şi volanul în braţe, ATV-iştii şi off-road-erii, iarna – schiorii, snob-snow-mobiliştii sosiţi în gipane.

Forfota entuziastă, zgomotoasă, colorată şi molipsitoare e supremul argument că, irevocabil, în România capitalismul a învins totul: „Fiinţe vii, lucruri neînsufleţite, şesuri şi munţi şi ape” (Ionel Pop, O palmă de râu). Victoriile sale sub flamura democraţiei stârnesc mereu alte şi alte pofte. „Borduriadele” au îmbrăcat chipuri noi şi Carpaţii au devenit fr