În multe ţări, bogăţiile naturale au crescut elite politice profund corupte. Totul depinde de dezvoltarea democraţiei. Noi ce vom face?
Descoperirea unor mari cantităţi de gaze în largul Mării Negre este, pentru români, una dintre veştile cele mai importante din ultimii 20 de ani. Dar chiar a dat norocul peste noi? Depinde.
Când olandezii au început să extragă gazul, la sfârşitul anilor '50, iar norvegienii, petrolul, la debutul anilor '70 ai secolului trecut, democraţiile lor erau îndeajuns de consolidate pentru ca bogăţiile să poată fi puse în slujba bunăstării tuturor. Nigerienii însă nu văd un sfanţ de pe urma exploatării petrolului lor de către marile companii. Angolezii nu văd nici ei mare lucru. În Venezuela, după o exploatare a petrolului după model „nigerian", la putere a venit Hugo Chavez, însă venezuelenii au căzut din lac în puţ.
La Baku, în Azerbaidjan, s-au ridicat minunate clădiri de birouri, hoteluri luxoase şi mall-uri strălucitoare. Dar acelaşi petrol a creat o dinastie republicană - puterea se transmite în familia Aliyev. Anul trecut, Jose Manuel Barroso şi Herman van Rompuy ar fi trebuit să se ţină de nas când l-au primit pe covorul albastru de la Bruxelles pe preşedintele uzbec Islam Karimov. Conduce ţara din 1991. În 1995 a câştigat cu unanimitate un referendum ce a pus capăt limitării numărului de mandate. Ultima oară când s-a reales, până şi singurul contracandidat a dat asigurări că l-a votat... Şi nu e singura dictatură gaziferă din Asia Centrală.
Turkmenistanul este terenul de joacă al lui Gurbangulî Mialikgulîievici Berdimuhamedov, urmaşul mult mai celebrului Saparmurat Niyazov, posesor al unei statui de aur încă din timpul vieţii. În Kazahstan, preşedintele Nursultan Nazarbaev continuă să fie reales, din 1991, cu peste 90 la sută. Şi nu dă semne că s-ar plictisi, în pofida protestelor şi grevelor car
