Gata! Te-am înscris! E o şcoală bună pentru tine. Cel puţin aşa cred. M-au întrebat cine eşti tu. Le-am spus că eşti un copil normal. Un copil care face din fiecare propoziţie o întrebare.
Un copil care, duminică dimineaţă, s-a trezit la ora 7:00 şi, din zece în zece minute, anunţa cât este ceasul. Pentru că aveai promisiunea că în acea zi o să poţi juca un joc nou. Tot corpul tău, toată fiinţa ta trăiau pentru o emoţie simplă, curată.
M-au întrebat ce aşteptări am de la ei. Le-am spus că nu vreau un olimpic. Şi nici un elev model cu 10 pe linie. Le-am spus că vreau să te lase să greşeşti cât mai mult. La fiecare greşeală să te încurajeze. Să te lase să îţi exprimi cât mai liber toate gândurile. Să nu îţi ucidă imaginaţia cu propoziţii care încep cu „NU TREBUIE“, „NU SE POATE“, „FII ATENT SĂ NU GREŞEŞTI!“. Să vorbească cu tine, să te vadă, înainte de toate, de matematică, fizică, română, ca pe un om. Să te ajute să îţi dezvolţi şi să-ţi şlefuieşti caracterul. Un caracter de om liber, creator, cu multă încredere în sine, cu bun-simţ şi cu dragoste faţă de aproape. Dacă vor face asta, atunci voi fi convinsă că şcoala la care te-am înscris este cea mai bună din lume.
Eu, la rându-mi, le-am promis că voi fi mereu alături de tine. Că mă voi implica în activităţile şcolii. Că nu te voi lăsa dimineaţa la uşa clasei, te voi lua seara şi apoi să încep să dau vina pe profesori, învăţători, pe sistem că tu „ai ajuns aşa“ şi nu „altfel“. Le-am promis că lucrurile în dar pe care o să le primeşti la şcoală le voi întregi în fiecare zi acasă. Am decis aşa: că tu vei fi centrul. Iar noi, părinţii, ei, profesorii, şi şcoala vom orbita în jurul tău. Te vom proteja, te vom încuraja, te vom iubi, te vom învăţa tot ce ştim noi, cum ştim noi mai bine. Şi vom învăţa şi noi de la tine. Pentru ca, mai târziu, să fii şi tu capabil să orbitezi în jurul altor planete micu
