În bucătăria Stelei Popescu sunt aşezate simetric, pe rafturile ce fac înconjurul încăperii, zeci de căni, cănuţe şi farfurioare în aceleaşi culori, cu acelaşi model. Lumea îi zice că „e prea mult", că e prea încărcată casa, dar pe ea nu o deranjează din cale afară. Poate că sunt toate la fel, dar nu poate arunca nimic.
Când stă aici, singură într-o casă mare şi cochetă, îi place să privească în jur, la zecile de poze, cadouri şi amintiri de la admiratori. Telefonul îi sună continuu, spectacole sunt de „nu le poate duce", după cum recunoaşte şi ea, dar cât timp stă aici, în casa asta, e pur şi simplu singură printre amintiri. Stela Popescu nu s-a machiat astăzi. Zice că n-a mai avut timp şi nici chef foarte mare, după ce s-a întors în miez de noapte de la un spectacol din Ploieşti. „Ce spectacol, ce spectacol!", exclamă actriţa, într-o notă teatrală demnă de un film american vechi. Ne uităm la ea şi parcă nu ştim cum să începem. Ce s-o întrebi mai întâi? Ne scuteşte de efort, povestindu-ne câteva minute bune despre frigiderul stricat ieri. Un dezastru, s-a chinuit să care altul, nou, şi acum caută disperată un reparator, să poată salva obiectul stricat măcar pentru fiica sa. Râdem cu poftă, râde şi ea, după care facem prezentările oficiale. Noi o să-i zicem „doamna Popescu", că aşa se cade. Ea o să ne spună „copii". Că aşa-i frumos. Şi încearcă un test: „Ia să vedem, copii, de unde şi cum să începem povestea?".
„Adevărul": Cel din poză, de lângă dumneavoastră, este tatăl, nu?
Stela Popescu: Da, e tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească!
Ştim că l-aţi pierdut temporar, în copilărie, „confiscat" de către sovietici. Câţi ani aveaţi când s-a întâmplat?
Aveam cinci ani. Tata a fost deportat în Siberia în 1940. Ruşii au avut un sistem foarte inteligent de a ocupa Basarabia. Au luat într-o noapte tot ce era intelectual, bărbaţi în special, şi i
