S-ar sugera faptul ca prelatul Teoctist Arapasu ar fi avut in aceasta directie vechi state de serviciu, de vreme ce inca Sinodul de la sfarsitul anului 1946 invocase un asemenea argument decazandu-l din treapta, selectarea pentru plecarea la Moscova si supusa permanenta conlucrare cu Justinian le povesteste singur, este impins de aici dar refuzat de dincolo cand ar fi trebuit sa preia conducerea episcopiei din America si, tot in legatura cu o nedorita propaganda in Statele Unite, atunci cand apar note informative demascatoare intre Antonie Plamadeala si Bartolomeu Anania, seful guvernamental al Departamentului Cultelor, Dogaru, le cere acestora „sa nu afle Teoctist” – care era in acea vreme doar mitropolit la Iasi, nu intaistatator al bisericii, lasand a se intelege ca va face el informarea pe alta cale.

Deci, si in acest caz apare posibilitatea unor functii oculte detinute de Teoctist, ceea ce ii justifica perseverenta de a crea confuzie intre concepte: „Salvarea functiilor prin slujirea guvernarii comuniste” nu este totuna cu „salvarea credintei de aceasta guvernare atee”.

In plus, saltul psihologic de la smerenia din fata acuzatiilor suportate dupa 1989 la trufia de a-si incerca puterile in Stat si-n societatea romaneasca vazand cat de sfant il poate face pe Justinian Marina, este un proces de distorsiune psihologica petrecut cu mai multe persoane detinatoare de functii si inainte si dupa asa zisa „revolutie”. Acestea, intai s-au temut, apoi au vazut ca le merge si au sfidat ne mai tinand seama de nimic, ajungand a fi, pe fata, niste oameni care, ducand o politica stramba prin care domina, incep sa se si laude cu ea. Din punctul de vedere al carierismului lor, ii putem chiar intelege. Dar nu le putem permite sa minta si, mai ales, sa formeze alte generatii, asa cum in lumea clericala s-a procedat cu unii ierarhi mai tineri angajandu-i pe calea acel