Deci Grecia a dat, în realitate, faliment în chestiunea datoriei către investitorii privaţi. Cel puţin a fost un faliment ordonat şi nu unul "anunţat", ceea ce e un lucru bun în situaţia dată. Dar povestea Greciei nu e nici pe departe terminată.

La fel ca alte naţiuni europene forţate să impună austeritate într-o economie şubredă, suferinţa elenă va mai continua ani buni. Lecţia Greciei, dar şi a Spaniei, Portugaliei şi Irlandei, ne arată că a încerca sa reduci deficitele în timp ce economia e deja la pământ este o reţetă perfectă pentru recesiune. Mai mult, trebuie să ne adresăm întrebarea cum pot guverne să nege şansele de viitor ale unei generaţii întregi în condiţiile în care rata şomajului în Irlanda a atins 30%, iar în Grecia 50%. Şi de aici mai putem deduce o întrebare: cum anume va fi finanţată datoria suverană a ţării pe viitor dacă tinerii n-au ce produce? Când au început eforturile de salvare a Greciei, nu acesta era planul. Liderii se întreceau să afirme că austeritatea va genera încredere şi investiţii şi creştere economică. Astăzi vedem că Grecia este, de fapt, povestea nereuşită a încercării de a reduce deficitele prea repede în condiţii de recesiune.

Europa este subiectul tabu în campania franceză (The Guardian)

În mod paradoxal, dezbaterile politice iscate de teme europene sunt mult mai frecvente în Marea Britanie decât în Franţa. Pe buna dreptate, francezii se mândresc cu statutul de fondatori ai Uniunii, dar subiectul este tratat superficial în contextul unor alegeri atât de importante precum cele prezidenţiale.

Ambii candidaţi la funcţia supremă în statul francez se comportă de parcă ar trăi într-un balon de săpun al republicii franceze şi polemizează, în majoritate, despre popor versus elite, despre egalitate versus echitate, sfârşitul privilegiilor, mai mulţi profesori şi mai puţini imigranţi. Francois Hol