Marian Oprea nu a intrat în finala Mondialelor de sală. Cu toate acestea, România mai speră ceva de la triplusalt.
E an olimpic. Aşteptam - ziariştii şi publicul deopotrivă- fiecare competiţie importantă ca nişte cîini de rasă bloodhound, ca să mirosim în aer posibilitatea, haloul, întîmplarea unei medalii la Londra. În lipsă de fire de păr noi, ne-am agăţat mereu de firele vechi, care s-au arătat însă trainice în trecut.
Marian Oprea este unul dintre ele. Medaliatul cu argint de la Atena nu are încă biletul pentru Londra. Şi pare să nu poată să treacă nici peste pragul de 17 metri, o bornă chinuitoare, un număr noduros şi incomod ca o piatră legată de picior. Baremul pentru Jocurile Olimpice de la Londra este de 17,20 metri. O sumă şi mai îndepartată, pe care o vrem de la un sportiv excepţional, care însă şi-a petrecut la vîrf peste 10 ani de activitate. Iar corpul l-a trădat adesea pe “Struţ”, cu accidentări frecvente, care l-au destabilizat nemilos cînd i-a fost lumea mai dragă.
Din aceste motive ar fi recomandabil să privim cu seninătate mersul sau nemersul lui Marian Oprea la Olimpiada britanică. Dacă nu va să fie, e simplu: triplusaltistul are un sac plin în spate şi fără Londra. E drept, ar încăpea în el şi regretul de a nu prinde o altă ediţie a Jocurilor Olimpice, la 30 de ani, ca atlet experimentat.
Dacă va ajunge să sară la vară pe Stadionul Olimpic londonez, cu atît mai bine. Înseamnă că Marian Oprea îşi va fi revenit şi, cum oricine apreciază o întorsătură bună de situaţie, putem spera nederanjaţi în continuare. Putem să ne bucurăm că ne-a mai oferit o dată ocazia să-i fim suporteri şi să ne amintim de vara ateniană, cînd a fost la o palmă de titlul olimpic.
Pînă acum, Olimpiadele românilor semănau mai mult cu nişte filme de aventuri. Cu multe personaje, care scoteau din mînecă trucuri nemaivăzute, medalii surprinzătoare. Ed
