Eventualele greşeli care ar fi apărutîn discursurile unor lideri importanţi ai PCR puteau duce chiar la concedierea redactorilor şi a cenzorului de serviciu, pentru că ele erau interpretate drept acte de sabotaj.
În rândurile de faţă nu doresc să teoretizez rolul şi funcţiile cenzurii în comunism în ceea ce priveşte presa scrisă, ci mai degrabă să reconstitui unele aspecte ale modului cum se manifesta ea la „România liberă". Acesta, pentru că, deşi fusesem 50 de ani corespondentul RL în diferite zone ale ţării - Sibiu, Timişoara, Oradea, Cluj -, de foarte multe ori eram reţinut în redacţie cu săptămânile ca să suplinesc oamenii plecaţi în concediu sau cu alte misiuni. Iar după ce mi-am luat licenţa la Facultatea de Agricultură generală din Timişoara cu o lucrare din genetica vegetală, conducerea redacţiei a considerat că este oportun să girez secţia agrară până se va găsi un specialist pentru acest post.
Cenzura de la miezul nopţii
Aşa că, în serile când eram „cap limpede", adică omul ce preceda cenzura în ceea ce priveşte corectitudinea textului din şpaltul adus de la tipografie, spre miezul nopţii apărea cenzorul de serviciu şi se arunca literalmente pe articol. Scotea toate cuvintele care, după opinia lui, alterau, într-un fel sau altul, politica şi ideologia partidului. Sau, prin pregătirea precară pe care o avea, nu înţelegea sensul unui cuvânt. Era vorba despre sinonime sau neologisme şi, uneori, de regionalisme, dar avea grijă şi de greşelile de tipar care umbreau, uneori, conţinutul textului. Cum însă cenzura era sau trebuia să fie un instrument ferm al luptei de clasă, cenzorul scotea şi unele nume de intelectuali proveniţi din marea şi mica burghezie ca nu cumva „glasul" lor scris să aibă mai multă credibilitate decât linia partidului comunist.
Greu era şi pentru redactorul de serviciu ce dubla „capul limpede". Riscul începea
