Umilinţa la care Traian Băsescu a mărturisit că a fost supus ca preşedinte este firească pentru un impostor care s-a dat repede în vileag, pentru un măscărici cocoţat pe tronul prezidenţial, strâmbându-se la lume. Grav nu este că a fost umilit sau că a umilit, la rându-i, cu dobândă, ci că, în pofida demascării lui ca farsor, circul guvernării sale continuă.

Când orice tumbă a sa este ime­diat analizată de presă, când fiecare gogomănie pe care o spune e des­făcută-n paişpe, comedia de­vine delir colectiv, poporul me­ritându-şi saltimbancul. În timp ce norodul s-a prins că Băsescu este o hahaleră travestită în costum de preşedinte, el continuă să creadă în propria-i cacealma, spunându-şi grav sieşi „preşedintele”. A rămas printre puţinii ro­mâ­ni care vorbesc serios adresându-i-se lui Traian Băsescu cu apelativul de „preşedinte”. Mai mult, deunăzi a supralicitat, afirmând că „un pre­şedinte nu poate să ab­dice”. A în­curcat termenii (pre­şe­dinţii îşi dau demisia, regii abdică) ca urmare a încuscririi cu prinţul Paul, alt surogat. Împ­reu­nă, Bă­ses­cu şi subalternii Paul şi con­soar­ta, desprinşi parcă dintr-un tablou cu familia Adams, desă­vâr­şesc mascarada.

Relaţia popor-preşedinte este una de reciprocitate. Dacă po­porul primeşte măscări, îi oferă preşedintelui măscări. Dacă poporul primeşte răutate, răutate îi va întoarce. Acest schimb continuu a creat un flux al răului care pare de neoprit. Băsescu se hrăneşte din suduiala românului şi întoarce naţiunii toate nemerniciile de care e capabil. Transferul mutual de energii negative întreţine starea generală de rău din corpul ţării. Reprocitatea ostilităţii sub toate formele ei – rivalităţi, lupta ambiţiilor şi intereselor, prefăcătorii şi intrigi, resentimente, violenţe şi jafuri – odată epuizată, lasă loc indiferenţei. Motorul e mereu mai ambalat, suprasaturând cu răutate, cu minciuni şi furăciuni,