Motocicleta de lemn, al treilea volum de poeme al lui Ştefan Manasia (dacă excludem „samizdat“-ul când TU vii din 2007) e o sinteză între mitologia urbană din definitoriul Amazon şi alte poeme (2003) şi minimalismul exotic din tatonantul Cartea micilor invazii (2008). El indică, totodată, intrarea într-o vârstă post-douămiistă a poeziei. Întoarcerea la lirism şi la stilul oracular de pe coordonatele unei umanităţi cyber alienate, marcate de nevrozele globalizării, era prezentă, ce-i drept, la mai mulţi colegi de generaţie, dar, în pofida tuturor vecinătăţilor posibile, Manasia rămâne un douămiist aparte, un estet melancolic al subversiunii cu nostalgia marilor experienţe revelatoare.
Cele patru secţiuni ale volumului de faţă (cu motto-uri din Nichita Stănescu, Neil Young, V. Leac, Kurt Cobain şi Oasis) sunt ordonate după o regie de ansamblu atent calculată. Deschis printr-un credo – replică la celebra piesă God a lui John Lennon (apropo: ultimul cuvânt al cărţii e „Dumnezeu“!), ciclul Ceva dinspre umanitate deconstruieşte, în game diverse, datele civilizaţiei „postumane“, de pe linia unui spirit grunge cu nostalgii hippie ce descoperă – la marginile existenţei - ultimele rămăşiţe de umanitate „naturală“, necontrafăcută: „cred în schimbările la nivel subcelular / cred în preţul ce trebuie plătit / mă-nchin homeless-ului cu căşti pe urechi / sortând resturile dintr-o pungă albastră / cred în escavatoarele abandonate / pe şantiere / cred în schimbările la nivel subcelular / în bătrânele pocăite în Lennon / şi-n iarba răsărind fojgăind peste tot“ (Ieşirea din carapace).
Nu e lipsit de tâlc faptul că Ştefan Manasia a iniţiat, în urmă cu câţiva ani, clubul de lectură Nepotu‘ lui Thoreau… Într-un poem ludic în monorimă dedicat lui Şerban Foarţă (Ornitopter) el recuperează, cu sarcasm sublimat, recuzita propriei copilării ceauşiste, pretehnologice, marcată
