Intitulat Viciile lumii postmoderne, volumul postum al lui Gheorghe Crăciun are, aparent, alura unei deziceri sau a unei despărţiri. Autorul fiind unul dintre cei mai articulaţi şi mai coerenţi susţinători autohtoni ai postmodernismului literar (şi ai socio-culturalului în care acesta poate respira), pare straniu să vezi o demontare atât de aplicată şi de metodic făcută fazei consumist-postmoderne în care a intrat, în ultimii ani, societatea românească.

|n ce mă priveşte, surpriza nu este atât de mare, fiindcă l-am văzut întotdeauna pe Gheorghe Crăciun în altă categorie decât cea a ideologilor culturali. Să observăm, mai întâi, diferenţele categoriale. Ideologul cultural este cel care are o reprezentare extrem de clară (şi „fără rest“) a scenei literare şi, deopotrivă, a poziţiei în spectru pe care o ocupă. El ştie cum stau lucrurile şi ştie cum însuşi stă. O schemă geometrică va fi aplicată asupra unei realităţi fluide, cu un efort constant de orientare, dirijare, constrângere. Ceea ce infirmă teza ideologului nu există: nu este văzut, nu este perceput. Ceea ce i-o confirmă e în schimb aşezat într-un „aplicativ“ al gândirii şi într-o vitrină a triumfului doctrinar prin ignorarea alterităţii. |ntre gândirea ideologului şi realitatea pe care el o forjează, realitatea (iar nu gândirea asupra ei) are a se revizui.

Categoria cealaltă este mult mai laxă; şi plină de „mixturi“ şi „impurităţi“ culturale. Intelectualul reflexiv caută să-şi reprezinte cât mai exact realitatea în care se conţine; şi asupra căreia nu are o explicaţie univocă. El poate susţine o direcţie şi se poate ridica în contra alteia; dar va face acest demers pentru a scoate un sistem din inerţia lui, din etapa de osificare pe care o circumscrie. Când propria doctrină, aşezată în centrul ramificat al unei teorii, se dovedeşte insuficientă, intelectualul reflexiv este primul care o amendea