În general, problema aderării României la spaţiul Schengen e pusă în termeni strict temporali - când anume se va produce eventul? O abordare deloc greşită şi o curiozitate legitimă din partea politicienilor şi a cetăţenilor unei ţări care, din punct de vedere tehnic, a bifat toate criteriile prevăzute iniţial pentru accesul la spaţiul de liberă circulaţie.
"Când?" este, deci, o abordare corectă, dar totodată şi insuficientă.
Ultimele evoluţii din interiorul Uniunii Europene - pe fondul împământenirii crizei economice şi al ecuaţiei complexe de salvare a Greciei de la faliment (construită nu atât pentru a salva Grecia, cât pentru a nu înfunda restul continentului) - îndreptăţeşte Bucureştiul să se întrebe nu doar când se va integra, ci şi cum va funcţiona acel spaţiu Schengen în care România aşteaptă să intre la un moment dat.
Cât de interesant va rămâne sau cât de strâmt va deveni acel spaţiu, comparativ cu macheta pe care o cunoşteam când ne făceam iluzii că vom fi primiţi fără rezerve?
În acest moment, un răspuns pertinent la asemenea întrebări rămâne dificil de dat, în condiţiile în care singurele instrumente aflate la îndemână sunt încă semnalele transmise de unele capitale, iar nu demersuri concrete iniţiate de vreun stat membru. Semnalele sunt, însă, puternice.
Odată cu inflamarea campaniei electorale din Franţa şi impunerea de către opoziţie a unui competitor în carne şi oase pentru preşedintele în exerciţiu, Nicolas Sarkozy, Parisul a atacat frontal arhitectura clasică a edificiului european. Sub presiunea timpului este de aşteptat ca ofensiva în acest sens să se intensifice.
Recentul avertisment şi şantaj al lui Sarkozy, privind suspendarea participării Franţei la acordul Schengen dacă revizuiri de substanţă nu vor fi operate, iar o guvernare politică nu va deveni realitate în următoarele 12 luni, este un prim pas contonden
