Prăbuşirea regimului comunist, în decembrie 1989, a provocat o reorientare a literaturii române atât din punct de vedere stilistic, cât şi tematic. România a trăit această reintrare în Istorie cu un puternic sentiment de nelinişte şi dezorientare. |ntr-o ţară dezgustată de comunism şi avidă de politică, scriitorii au învăţat treptat să renunţe la stilul esopic – foarte frecvent înainte de 1990 –, experimentând teritorii altădată interzise: erotismul, nostalgia morţii, istoria nefalsificată de propaganda de partid, intimismul, metamorfozele neliniştitoare ale trupului dezumanizat, hiperrealitatea instituită de mass-media, proliferarea simulacrelor într-o lume din ce în ce mai golită de sens etc.

|n tot acest interval au apărut scriitori noi, iar dintre cei afirmaţi înainte de 1990 unii s-au impus definitiv, alţii nu au mai revenit în prim-plan, iar operele lor – apreciate anterior pentru „curajul“ de a vorbi printre rânduri – s-au dovedit incapabile să-şi păstreze semnificaţiile

în absenţa contextului social-politic în care apăruseră. Dacă, din punct de vedere politic, schimbarea regimului a fost violentă, tranziţia literară nu a avut un caracter la fel de dramatic.

Imediat după decembrie 1989, principala preocupare a editorilor români a fost de a recupera literatura exilului – exterior şi interior deopotrivă, aşa-numita literatură „de sertar“, care nu avusese nici o şansă de publicare în timpul regimului comunist, şi literatura memorialistică, cu accent pus pe memoriile foştilor deţinuţi politici şi pe jurnalele şi memoriile unor personalităţi interbelice, ale căror nume şi opere fuseseră interzise în timpul dictaturii comuniste. Spre deosebire de alte ţări est-europene, în care opoziţia faţă de regimurile comuniste s-a manifestat şi în plan politic, în România anilor ’60-’89, în plină dictatură naţional-comunistă, literatura a constituit o fo