Rareori indignarea sau îngrijorarea faţă de degradarea jurnalismului sau faţă de poluarea morală a spaţiului public au o consecinţă radicală ca demisia din onoare a maestrului Dan Grigore.
Demisia pianistului Dan Grigore din CNA, motivată într-o scrisoare amară adresată preşedintelui CNA, a fost judecată de unii comentatori şi forumişti ca o toană, ca un moft. Şi ce dacă a zis Crin Antonescu pe Antena 3 că artistul n-are onoare, fiindcă nu acţionează la comanda de partid? Şi ce dacă OTV l-a târât ani de zile în mocirlă? Şi ce dacă Mircea Badea i-a urat „să folosească banii la înmormântare“ şi a conchis pe blog că e „un imbecil mai puţin“? Sunt astea motive pentru demisie? Aiurea!
Ceva mai prudent în primul deceniu postdecembrist, când predomina presa scrisă mai chibzuită fiindcă scrisul rămâne, spaţiul public politic şi mediatic a devenit cu vremea tot mai puţin exigent. Vadim Tudor a dat tonul injuriilor de tot felul în publicaţiile sale, iar justiţia i-a fost complice, absolvindu-l de păcate în majoritatea proceselor de calomnie – băteau suta la un moment dat – şi creditând falsul argument al „pamfletului“. Au preluat reţeta numeroase canale, printre care excelează azi OTV şi Antenele, în emisiuni care coc răfuieli de familie, rivalităţi politice sau de presă şi varsă sudalme, porcăieli şi calomnii sub protecţia formulei pamfletare şi a libertăţii de exprimare.
Dacă cineva s-a bătut pentru libertatea de exprimare, aceea a fost Monica Macovei, care nu s-a lăsat până n-a scos calomnia din Codul Penal, aşa încât jurnaliştii să nu mai poată fi incriminaţi, să se simtă liberi de ameninţarea cazierului. Primii care au profitat au fost cei dispuşi să abuzeze, sucind gâtul democraţiei şi făcând din înjurătura publică un privilegiu accesibil. Politicienii s-au prevalat de imunităţi extinse dincolo de înţelesul constituţional, televiziunile s-au bucur