O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale

Teatrul de Comedie

Regia: Alexandru Dabija, decor: Puiu Antemir, costume: Anca Răduţă, muzica: Ada Milea (text |ngeraşii de pahar – Ion Mureşan, text Are ţara... – Ada Milea), asistent decor: Răzvan Plăieşu

Distribuţia: Ştefan Tipătescu – Marius Florea Vizante, Agamemnon Dandanache – George Mihăiţă, Zaharia Trahanache – Valentin Teodosiu, Tache Farfuridi – Florin Dobrovici, Iordache Brânzovenescu – Eugen Racoţi, Nae Caţavencu – Marcel Iureş, Ghiţă Pristanda – Dragoş Huluba, Un cetăţean turmentat – Dorina Chiriac, Zoe Trahanache – Mihaela Teleoacă, Ionescu-Popescu – Dan Rădulescu

Noua montare a Scrisorii pierdute de la Teatrul de Comedie, în regia lui Alexandru Dabija, e declarat şi vădit polemică. Regizorul spune în caietul program: „Trebuie să scăpăm de imaginile pe care le avem în cap şi în urechi, imaginile acestui Hamlet al Comediei Româneşti“. Referirea este, desigur, la Nicolae Steinhardt şi la celebrul său eseu despre spiritul românesc dedus din analiza comediei lui Caragiale O scrisoare pierdută, în care găsim şi un capitol intitulat Hamlet în Balcani. Ce spune aici Steinhardt?: „Odioasa împăcare („pupat piaţa endependenţii“, n.n) şi abjecta iertare („Iartă-mă!“ „Te-am iertat!“, n.n.) practicate de eroii lui Caragiale pun în fond problema însăşi a răzbunării întruchipată în literatura universală de tainica figură a lui Hamlet... din acest punct de vedere eroii lui Caragiale sunt superiori şi pătrunşi de creştinism“. Considerând esenţială iertarea lui Caţavencu de către Zoe din finalul actului IV, cunoscutul filosof trecut la ortodoxie pune sub acest semn o întreagă istorie a spiritualităţii româneşti, caracterizată, după opinia sa, prin împăcare, echilibru, relativism, înţelepciune, fidelitate faţă de glasul inimii şi al minţii (interesantă scuză a practicii formelor fără fond) etc. Prin con