Pensula muiată în culoare poartă albul ceainicului abia schiţat, aşezat alături de fructele oranj indecise, pe un fundal galben. Această pânză e una simplă şi totuşi foarte importantă pentru a-l înţelege pe autorul ei. Artistul lasă pensula să se odihnească în compoziţie, nu în afara acesteia – decide să îi facă loc pentru a-ţi arăta ţie, privitorule, sursa artei sale. Pornesc în analiza mea de la Ceainic alb, fructe şi pensulă (ulei pe pânză lipită pe carton, 2002, colecţie particulară) pentru că mi se pare una dintre puţinele lucrări ale lui Vasile Grigore care funcţionează ca o artă poetică. Toate lucrările converg către aceasta. Asistăm la o demonstraţie de culoare, de figurativ redus la esenţial, de figurativ în slujba culorii.

O „tablă neagră“

Pe 27 ianuarie anul acesta, artistul Vasile Grigore a împlinit 77 de ani. Curatoarea Ruxandra Garofeanu, director artistic al Galeriei Dialog, a decis ca expoziţia dedicată lui să fie vernisată pe 26 ianuarie, într-o zi de iarnă, ca un cadou pentru ziua sa. Nu multe zile mai târziu, pe 20 februarie, artistul s-a stins din viaţă. A rămas în urma sa un număr imens de lucrări, un muzeu de artist şi colecţionar şi o expoziţie în desfăşurare, până pe 7 martie. O expoziţie amplă, cu peste 70 de lucrări, realizate între anii ‘70 şi prezent. E o senzaţie cel puţin ciudată să mergi la expoziţia vernisată în prezenţa artistului, dar care l-a pierdut pe acesta între timp. Aparent este un examen dificil pentru privitor: emoţional vorbind, întreaga demonstraţie pe simeze se încarcă cu nefericita dispariţie a artistului. Dar în cazul artei, nu poţi menţiona cuvintele dispariţie şi moarte. Arta e prin esenţă prezenţă vie. Pictura lui Vasile Grigore e solară, e umplută cu culori puternice şi calde, oranj, roşu, galben.

Profesorul său de desen, pictorul Ion Popescu-Negreni, l-a îndemnat pe Vasile Grig