Una din primele decizii ale organismelor democratice din decembrie ’89 - vă rog să observaţi că mă exprim elegant şi că nu folosesc termenul de gaşca de agenţi sovietici de-ai lui Iliescu - a fost abolirea pedepsei cu moartea. Mi s-a părut şi mi se pare o decizie corectă. Umană în primul rând! Nimeni nu are dreptul de a curma altuia viaţa, care este un dar divin!
La 22 de ani de la Revoluţie sau de la lovitura de stat din ’89, societatea românească s-a întors de unde a plecat. Nu a evoluat cu nimic, dimpotrivă. Este iarăşi însetată de sânge. E justiţiară! E drept că ultimele crime odioase ridică semne de întrebare oricărui om. E drept că se petrec abuzuri de neimaginat. Dar cine, repet, cine are dreptul de a curma o viaţă?
Din nefericire societatea, deloc dusă la Biserică, este instigată periodic de oameni precum Cristian Tudor Popescu. Ozenistul care doreşte sânge pe pereţi, un Robespierre de mucava. Liderul maxim al moralităţii dâmboviţene! Câtă ipocrizie! Da, s-a gândit deontologul că este nevoie de pedeapsa cu moartea! În ce ţară normală, europeană mai există pedeapsa cu moartea? Da, lasă, ştiu exemplul Statelor Unite! Vorbesc de Europa, de bătrânul nostru continent! Cine poate răspunde pentru o viaţă, dacă după ani se va descoperi că decizia a fost viciată, că instanţa nu a judecat corect? Cine îl aduce înapoi pe omul acela? Îl învii tu, Cristian Tudor Popescu? Te crezi în Star Trek?
Nu există nimic mai inuman decât pedeapsa cu moartea. Ştiu, şi eu am o strângere de inimă când văd copii ucişi, pedofili care îşi fac de cap, asasini la drumul mare. Îmi fierbe sângele în cap, îmi vine rău! Dar nu suntem Dumnezeu, ci nişte bieţi oameni! Aşa că, să o lăsăm mai încet pe asta cu moartea!
