„Ideea de a privi în urmă doar pentru că se apropie sfârşitul mă deprimă. Toată viaţa am refuzat să mă complac în amintiri“, spune personajul central al celui de-al doilea roman al lui Jean Mattern, Lapte şi miere, apărut în traducerea Ancăi Băicoianu, la Polirom, acum câteva luni.
A trăi numai în prezent, a te proiecta doar în viitor sunt soluţii momentane ale celor ce traversează momente grele. Dar la personajul fără nume din Lapte şi miere nu este vorba despre această obişnuinţă omenească de a evita reîncărcarea cu energia negativă a momentelor dramatice. |n cazul lui, este strategia emigrantului care lasă în urmă o existenţă ce trebuie uitată, ca să îşi construiască, în cadrul unei noi identităţi, o alta, nouă. Amintirile vor fi închise într-o cutie neagră a minţii şi urmaşii nu vor avea acces la ele, aşa cum nu vor avea acces nici la limba interzisă, limba natală a părinţilor.
Vor fi copiii emigranţilor mai protejaţi astfel? S-ar părea că nu. Cel puţin aceasta a fost demonstraţia făcută de Jean Mattern în romanul anterior, Băile Kiraly, pe care revista Le Point îl prezintă drept „povestea unui doliu imposibil: a unei căutări a originilor şi a adevărului“. Apărut în 2008, în Franţa, la Sabine Wespisser editeur, romanul Băile Kiraly a fost tradus de Silviu Lupescu şi publicat la Polirom, în 2009.
Lui Jean Mattern nu îi place să se vorbească despre rădăcini, deşi este un cuvânt la modă: „nu suntem plante de apartament... şi nu avem rădăcini pe care le pui într-un vas şi le îngropi“.
|n schimb, el crede, aşa cum a şi spus în interviul dat Adinei Diniţoiu, publicat de Observatorul Cultural nr. 350, că „toţi purtăm în noi nevoia identitară... Istoria părinţilor şi bunicilor noştri ne traversează. Suntem făcuţi din diverse memorii şi memoria noastră psihică, orologiul nostru psihic şi biologic provine şi de la părinţii şi bunicii noştri“.
