Pe 5 martie 1953, cum suna comunicatul oficial, \"a încetat să bată inima lui Iosif Vissarionovici Stalin\".

Chiar a încetat? Nu constituie deloc o surpriză victoria lui Vladimir Putin în alegerile din Rusia. Opoziţia este eterogenă, fragmentată şi confuză. Între protestatarii anti-Putin se află liberali pro-occidentali şi naţionalişti slavofili, prieteni şi adversari ai societăţii deschise. Kremlinul controlează cu mână de fier mediile de informare şi resursele politico-financiare, iar oligarhii care mişcă în front sunt rapid emasculaţi. Democraţia rusă, atâta câtă este, se află în suferinţă. Revoluţia rusă, începută în ultimii ani ai perestroikăi, continuată în perioada Elţin, nu este nici pe departe încheiată.

Sigur, s-a format o clasă de mijloc, societatea civilă se re-organizează, şansele unor schimbări nu sunt câtuşi de puţin excluse. Pentru moment, însă, Putin este la pupitrul de comandă, alături de aliaţii săi de încredere, cei mai mulţi dintre aceştia fiind foşti ofiţeri KGB. Putinismul nu este doar numele unui regim politic autoritar ("democraţie controlată"), ci şi al unui mod de a vedea lumea, istoria, competiţiile globale. Aşadar, numele unei ideologii în care se întâlnesc nostalgia imperială, pasiunile eurasiatice, mitologiile staliniste şi temele tradiţionale ale naţional-bolşevismului (rus, dar şi german). Este un amestec baroc în care se logodesc mesianismul slavofil, nostalgiile comuniste, cultul liderului carismatic şi militarismul expansionist. Este vorba de o viziune sincretică în care se întâlnesc halucinant Aleksandr Nevski cu Iuri Gagarin, Andrei Rubliov cu mareşalul Jukov.

Marea problemă a Rusiei de azi nu este atât putinismul, cât anemia spirituală a opoziţiei, debilitatea ei organizatorică, incapacitatea de a se coagula în partide credibile cu programe coerente menite să întemeieze cu adevărat statul de drept. De