Mai semnificativ pentru alte generatii este cazul lui Leonida-Antonie Plamadeala care se prezinta cu evidenta a fi un alt fel de produs, mai evoluat, al unor inginerii securiste mai subtile, dar destul de specifice mediului, de vreme ce, in nu mai mult de un deceniu, din arestat, condamnat la 7 ani si detinut mai putin, devine om de mare incredere, ajutat cu inalte studii, propulsat concomitent in tot mai inalte functii si, mai ales, cu o perspectiva de ascensiune rapida in relatiile internationale si de decizie, ceea ce incumba un angajament total de aservire. Desigur ca e vorba si de merite personale, dar nu neaparat cele scriitoricesti, asa cum s-ar incerca sa se creada.
L-am cunoscut cand venea de la studii din Anglia pentru o functie la Patriarhie si i-am publicat un roman „Trei ceasuri in iad”, construit cu observatie psihologica si scris in maniera analitica traditionala, pe un subiect banalizat de autorii sovietici prin personaje luate dintre gauleiterii Gestapoului. Era vorba de un transplant de memorie la care, din cate-mi amintesc, nu am remarcat a avea nuante sau aluzii de fronda anticomunista, cum s-a incercat a se interpreta mai tarziu. Apoi, n-a mai scris beletristica, dedicandu-se unor studii de istorie bisericeasca ce l-au ajutat in pozitia de episcop si mitropolit si a devenit la un moment dat formatorul si decidentul absolut al trimiterii preotilor in strainatate. Zic „absolut”, daca nu cumva, la modul ocult ca si Teoctist, avea si el „legaturile superioare”. Fiindca, in aceasta diversiune, concluzia mea este ca nu poate fi vorba de o singura generatie, ci de o traditie a fatarniciei transmisa intre generatii.
Si Antonie Plamadeala s-a purtat cu mine cu foarte multa curtoazie, nu doar in perioada cand il publicam, ci si dupa 1989, in cuvinte sau scrisori laudative despre rudele si inaintasii mei, despre Fundatia pe care o facusem, de
