Sînt fel şi fel de radiouri cele pe care le putem auzi pe teritoriul României. Şi mă refer acum doar la FM, nu la puzderia de radiouri online. Oricum, se pare că la imaginaţia privind oferta radiofonică am depăşit de mult ţări cu o civilizaţie sonoră de tradiţie.

Radioul se apropie de împlinirea a 100 de ani de existenţă la nivel popular. Peisajul sonor pe care îl definea pe atunci în întreaga lume s-a schimbat semnificativ de la începuturile radioului, din anii 1920, continuînd să evolueze în paralel cu progresele tehnologice. Odată cu descentralizarea controlului guvernamental asupra răspîndirii informaţiei, petrecută în anii ’70, în vestul Europei, monopolurile radiourilor publice au dispărut şi s-au emis licenţe pentru radiouri private locale, regionale şi naţionale. Deschiderea Europei Centrale şi de Est în anii ’90 şi cea a pieţei mondiale de radio au dus la o concurenţă foarte strînsă şi au determinat o specializare tot mai strictă, cu o concentrare clară asupra atragerii audienţelor.

Evoluţia tehnologică spectaculoasă petrecută de-a lungul acestui secol a condus către o realitate: aparatul de radio, pînă de curând un obiect standard al gospodăriei şi în continuare un obiect standard al maşinii, va dispărea treptat, transformîndu-se în altceva, pe măsură ce epoca informaţională înaintează.

În 2012, radioul este, în cele mai multe cazuri, coloana sonoră care te însoţeşte cînd faci (şi) alte activităţi. Poate fi ascultat în mişcare, poate fi ascultat chiar atunci cînd privirea îţi este concentrată asupra unei cu totul alte probleme, poate fi ascultat cînd înveţi sau lucrezi, poate fi ascultat împreună cu alţii sau singur, în spaţii publice, în maşina ori casa personală. Pînă la urmă, îţi oferă o mare libertate de opţiune. Dar mai ştim noi oare să apreciem această libertate?

În general radioului nu-i acorzi atenţie, de aici şi dezvoltarea