Intr-un an, prin '70, vara-mea Cornelia a chemat-o pe bunica sa asculte la radio: cinta Dumitru. Bunica a ascultat tot programul, stergindu-se mereu la ochi cu eterna ei batista: mare, alba, cu chenar albastru la margine. Comentatorul de la Radio Iasi (parca era Mircea Verusi) a spus: "Dumitru Onofrei s-a nascut la Tomesti, judetul Iasi, intr-o familie modesta..." Este greu sa scrii despre bunici si sa nu cazi in poncifele unei anumite literaturi. Sa melancolizezi dulceag si malaiet mirosul de gutui sau de dulceata de cirese amare din casa bunicilor, pisicuta din poala bunicii, care face „miau-miau", ciinele Patrocle, care zice din claxonul personal „ham-ham", oitele, care fac ca-n filmele pioase despre nasterea de la Bethleem „be-he-he". Un anume sentiment de déjà vu, care aduce a Ionel Teodoreanu, Sadoveanu, Delavrancea, este aproape de neevitat, motiv pentru care, probabil, scriitorii de azi, din epoca sufletului „invirtosat", cum se spune la Scriptura, se feresc sa scrie despre bunici. Eu insa, fiind un sentimental bine temperat, am s-o fac. Ma ajuta un lucru: bunica din partea tatei, despre care vreau sa povestesc aici, nu era deloc „sentimentala". Singurul fapt sentimental pe care-l cunosc despre bunica este ca in tineretea ei, pe la inceputul secolului trecut, a avut o idila cu un var al ei, Dumitru Onofrei. Va fi fost dragoste mare, se vor fi facut juraminte... Dar familiile lor s-au opus casatoriei. Nu se putea - erau veri! „S-o mintuit dragostea - gata!" i-a zis tatal ei. Bunica s-a supus numai ea stie cum, nu exista pe atunci sa iesi din cuvintul parintilor. Poate ca nici ea nu a avut destula tarie, cine mai stie! Parintii au maritat-o cu bunicul meu, fiu de gospodar de frunte. Si bunica si-a vazut de familie. A nascut si a crescut zece copii. Dumitru cinta frumos, s-a dus la Iasi, la „teatru", stia bunica. Venea prin sat cu niste colege, fete cu pantaloni