… nu, nu ma entuziasmeaza premierul. Nu-i (doar) vina lui. De cativa ani incoace am inceput sa-mi dramuiesc cu zgarcenie entuziasmele. Suflu si-n iaurt. Iar felul in care a expediat problema banilor sotiei proveniti din consultanta (« daca ANI nu a vazut nici o problema, nu vad nici eu »), n-a fost de natura sa mi-l faca mai simpatic. Aveam pretentii mai mari.
Si totusi.
Totusi, nu i se poate nega proaspatului premier meritul de a aduce o rupere de ritm in politica romaneasca. Unde inainte totul era razboi, care pe care, si invingatorul ia totul, acum totul pare vis si armonie, exista loc pentru discutii civilizate, invinsii au si ei o vorba de spus. Exagerez, de buna seama, dar ati prins ideea : s-a trecut de la o epoca la alta – si nu stiu in ce masura presedintele Basescu gusta tranzitia. Lumea e derutata – si pe buna dreptate : unde-s razboaiele d’antan ? Ponta vorbeste frumos de Ungureanu, Ungureanu marturiseste sfielnic ca se mai consulta cu Ponta, opozitia e invitata la consultari, peste glumitele Elenei Udrea se patineaza gratios, UDMR-ul e imbratisat pana sta sa se sufoce, Gadea se-nmoaie si e derutat ca izbeste in vata si nu face ‘poc’ !, s.a.m.d.. Dupa cum observa mai jos si Costi Rogozanu, un sentiment de frustrare pluteste in aer – am fost vaduviti de dusmani ! Pentru o lume obisnuita cu injuraturile, o pedeapsa mai mare nici ca se putea.
E de vina mimetismul romanesc ? Faptul ca ne luam intotdeauna dupa « tatuc » ? Ma indoiesc ca, din acest punct de vedere, suntem diferiti fata de altii. Lumea adopta, fara macar s-o realizeze, stilul impus de lideri. Bush W. a fost – ca si Basescu – un presedinte voit polarizant – si asta s-a vazut in polarizarea electoratului si escaladarea retoricii agresive. Obama a incercat din rasputeri sa se plaseze la polul opus – impaciuitorist, deschis la compromisuri necompromitatoare, etc. Fara succes. Oba
