Organizaţiile Non-Guvernamentale, aşa-numitele ONG-uri, sunt o componentă importantă a societăţii civile oriunde în lumea democratică. Ca o mică remarcă, termenul în sine de “societate civilă” este, câteodată, caraghios. Vorbesc unii atât de uşor de “noi, societatea civilă, de parcă restul ar fi militari”.
Revenind, ONG-urile atât de preţuite în lume sunt în România ciuca bătăilor, proasta târgului... Analiza ultimelor sondaje a identificat o temă care merită discutată: “Cine are încredere în ONG-urile din România?”. Fenomenul “ONG” a început în 1989, în ţara noastră, din două zone: cea a celor “şmecheri” care îşi aduceau “pe fundaţie” maşini fără impozite şi “ajutoare”/ haine şi electronice second-hand din Occident. A doua zonă a ONG-urilor autohtone este cea a unor membri ai fostei elite comuniste, care şi-au dat seama că, trecând prin “purgatoriul” societăţii civile, vor putea reapare în prim-planul vieţii publice, legitimaţi prin tot felul de burse de studii şi seminarii de către un Occident inocent...
Astăzi, aceste ONG-uri, în general cu un număr de maximum 10 membri, devenite abonatele unor fonduri de sute de mii de euro, au o agendă diferită de cea a societăţii româneşti în ansamblul ei.
Această “istorie”, dar şi realitatea fenomenului ONG românesc sunt cunoscute sau cel puţin intuite de către restul societăţii, ceea ce a condus ca în sondajul CCSB, din 14 februarie 2012, ONG-urile să fie pe locul 16 în topul încrederii în instituţiile publice, cu 34% . Ca să avem o imagine mai bună, SRI şi SIE se bucură de mai multă încredere decât ONG-urile în România.
De fapt, ONG-urile intră în grupul “select” de la sfârşitul clasamentului. O adevărată “zonă politică”, prin care ONG-urile în România s-au identificat în mod constant în căutarea de sinecuri şi fonduri pentru membrii lor. Păcat de rolul istoric pe care trebuiau să-l aibă!
