Am preluat titlul romanului scris de Dostoievski fără intenţia de a readuce în discuţie celebrul, deja, sentiment prezidenţial care bântuie – cel mai adesea, probabil, în momentele de intimitate – saloanele Palatului Cotroceni. Dar ceva referiri sunt neapărat necesare. Felul în care ne-a mărturisit Traian Băsescu faptul că se simte umilit se apropie până la identitate de o altă confesiune la cel mai înalt nivel al statului român: cea făcută de Emil Constantinescu, referitoare la faptul că se simţea mai „acasă” în Germania decât în fruntea ţării pe care o conducea la vremea respectivă. Trăirile celor două personaje, atât de fundamental diferite, exprimă aceeaşi stare de spirit. Lehamitea.
Dezgustul – şi el mărturisit de Emil Constantinescu, faţă de clasa politică românească, cea care îi rezervase cel mai de cinste loc în ierarhia demnităţilor statului român. Ceea ce ne-a mărturisit actualul preşedinte al României, şi prin felul în care a făcut-o, şi prin mimica şi agresivitatea tonului, denotă adevărata stare de spirit a sa – dispreţul profund faţă de o largă categorie socială, mai mult sau mai puţin educată, mai mult sau mai puţin enervată, care îl contestă, într-un mod mai mult sau mai puţin civilizat. Am făcut comentariile acestea, astăzi poate prea lungi şi probabil redundante, pentru a preciza ceva.
Anume că faptul de a trăi umilinţa şi mai ales de a ţi-o asuma poate conţine, ar trebui să conţină, cea mai sublimă esenţă metafizică. Este vorba despre una dintre cele mai înalte virtuţi ale isihasmului ortodox, este vorba despre ceea ce sfiinţii părinţi din pustie căutau cu osârdie îngerească toată viaţa: să fie ultimii, să fie batjocoriţi în timp ce servesc tuturora, asemenea Mântuitorului. Locul unde avva atrăgeau atenţia ucenicilor, uneori cu o asprime inimaginabilă pentru un om normal, era ca nu carecumva, umilindu-te cu trupul, să te semeţeşti
