Ca niciodată, tema acestui număr mă trimite simultan şi brusc într-o sumedenie de direcţii diferite. Din motive care îmi scapă, nu le pot urmări şi nu le pot lega între ele. Par să nu vrea nicidecum să se coaguleze într-un articol coerent-decent. Am ales să le las să-şi spună fiecare punctul de vedere...
Pe cînd avea 6 ani, fiul meu cel mic m-a întrebat cu o mină serioasă, ca întotdeauna cînd îşi pune şi îmi pune o problemă importantă: „Mamă, de ce nu ne putem vedea pe noi aşa cum îi vedem pe ceilalţi?“. Mi-am amintit acum întrebarea lui, de vreme ce nici de auzit nu ne auzim pe noi înşine aşa cum îi auzim pe ceilalţi.
Totuşi, am putea remedia acest inconvenient printr-un mic experiment:
Ascultă-ţi propriile cuvinte cînd eşti cu cineva. Ai putea fi surprins de ceea ce ai să auzi. Încearcă să percepi tonul, ritmul, intensitatea vocii. Observă-i modulaţiile. Este bucuroasă? Furioasă? Revendicativă? Ironică? Sau este monotonă? Poate blîndă? Argumentativă? Repezită? Felul în care vorbeşti are legătură mai mult cu tine însuţi, cu persoana căreia te adresezi sau cu tema discuţiei? Vocea ta este în acord cu ceea ce simţi în acel moment sau dimpotrivă? Dar dacă ai încerca să-ţi auzi vocea interioară... ce ar spune aceasta? Şi mai ales cum ar spune-o?
Auzul, precum oricare dintre celelalte simţuri, ne permite contactul cu mediul din jur. Iar atunci cînd (ne) întrebăm ce auzim, răspunsul spontan se referă la stimuli din exterior: zgomotul unei maşini în mişcare şi nelipsitele claxoane, ciripitul păsărilor şi lătratul unui cîine, o melodie, vocile altor oameni, sirene şi înjurături, scrîşneli şi ţipete, mormăieli şi bufnituri. Mă întreb însă cîte persoane îşi aud propria voce, propriul ton şi propriile inflexiuni atunci cînd rostesc ceva, atunci cînd se adresează cuiva. Nu am idee nici cîţi dintre noi îşi (mai) aud vocea interioară. Sîntem mai degrabă
