Chiar dacă trebuie să ajungem în faţa unei scene ca să ascultăm un concert, muzica lui nu se află nicidecum acolo, şi nici în emisia difuzoarelor de la calculator sau combina audio. Nu instrumentele ne cîntă, de fapt, ci exact lucrurile acelea la care visăm, transpuşi, atunci cînd ascultăm. Un crîng răsuflînd vînt şi veştejindu-se roşu, o scenă de copilărie cu bunicii clari ca aievea – gravitaţia lor nu este altceva decît chemarea la sursă, aducerea noastră acolo unde se află armonia care se aude.

Beethoven nu a compus Sonata Lunii din fracţionări pe posibilul partiturii, la a căror temperanţă să fi vegheat muza sa ori geniul său păzitor. Este evident că şoaptele condensează numaidecît luminescenţa rece, că mărturisirea aceea hipnotică este chiar a oglinzii în care, din cealaltă parte a nopţii, soarele priveşte şi unde i se răsfrînge reflexia. Ascultăm o piesă de Beethoven, dar auzim alte semnături: mirii primordiali – Luna şi Soarele – cum tînjesc unul după celălalt, cum se caută pe boltă şi pe sub Pămînt şi rotesc atunci marele şarpe cosmic care-şi înghite coada: cercul anilor şi destinul fără scăpare al oamenilor.

O compoziţie modernă, cu caracterul ei abstract, înregistrează şi mai de departe. Lontano, a lui György Ligeti, o piatră de hotar a muzicii contemporane, vine din prăpăstiile supralunare care şuieră prin spiralele de stele.

Muzica sferelor şi cea a oamenilor

Muzica pe care o ştim şi recunoaştem ca atare este ceea ce compozitorii pot intui din muzica supraordonată a sferelor – altminteri mută pentru urechile noastre. Iar prima asemenea sferă, şi cea mai importantă, este Pămîntul locuirii omeneşti, cu cărările de viaţă şi răscrucile de nelinişte ale muritorilor. Plopul îmbrăţişat de iederă, coroana flamboaiantă de chiparos şi zidurile vechi, mucezite sub muşchi ne spun ceva atunci cînd le privim, asta o ştiam, dar ne şi cîntă în