În urmă cu cinci ani, la „Revelionul Integrării“, mă aflam în stradă, cu microfonul în mînă, „la datorie“. Ţin minte că am cîntat alături de un grup de tineri, am ţipat la miezul nopţii, bucurîndu-mă de focul de artificii, dar am şi înregistrat în stînga şi-n dreapta răspunsuri, opinii. „Cum credeţi că se va schimba viaţa noastră după aderarea la Uniunea Europeană?“ „Va fi mai bine! Deja vorbim altă limbă: limba europeană!“ „Drepturi! Drepturi! O să avem drepturi!!!“ „Or să fie şi lucruri bune, şi lucruri rele. S-ar putea să nu fie uşor deloc!“ „Cineee, mă? Europa?! Ne fură, frate! Ne fură pe faţă!“ „Nu sînt european, sînt român! UE se opreşte în graniţele României, să fie clar! Eu, în liceu, am învăţat istoria României...“ Iar grupul de tineri începe să cînte: „Noi sîntem romââââni, noi sîntem aici pe veci stăăăpîîîîni!...“ Printre răspunsuri a apărut însă frecvent şi următorul: „Intrăm şi noi în rîndul lumii! În rîndul ţărilor civilizate!“.

Sîntem mai civilizaţi?

Au trecut de atunci cinci ani. Românii sînt în continuare cei mai euro-entuziaşti, chiar dacă procentul este un pic mai scăzut faţă de cel de 64% de dinainte de aderare. Sociologii pun acest euro-optimism pe seama lipsei de încredere în propriile instituţii, dar şi pe o lipsă de informare în domeniu. Puţini români făceau la vremea aceea diferenţa între Consiliu, Parlament şi Comisia Europeană. Puţini ştiau care sînt atribuţiile acestor instituţii, şi nici acum situaţia nu e cu mult schimbată.

Dar poate fi „măsurat“ gradul de civilizaţie al unei populaţii? Se poate spune că populaţia unei ţări e „mai civilizată“ decît a altei ţări?

Am făcut un experiment simplu: într-o piaţă, am întrebat o vînzătoare dacă ştie cine a aruncat pe jos gunoiul care se află chiar lîngă taraba ei. Răspunsul n-am putut să-l folosesc la radio decît acoperind cu un bip prelung cuvintele care n-aveau ce s