Cînd am căştile în urechi, am superputeri. Oraşul prin care umblu kilometri întregi într-o singură săptămînă, oraşul care strigă la mine, mă trage de mînecă şi-mi pune piedică de atîtea ori pe zi, ia forma muzicii pe care o ascult. Dacă oamenii aleargă ca să prindă autobuzul, iar eu am în căşti Bill Evans, îi văd cum fac doi paşi, iar al treilea e deja în aer, un balet caraghios şi înduioşător care face parte din rutina dimineţilor spre serviciu. Dacă sînt în metrou şi ne-nghesuim unii în alţii, gurile călătorilor se mişcă într-un film mut, nu aud nimic despre examene, doamna Tatiana care s-a făcut că uită să spele plinta sau „da, acum e mai bine, i-au scos perfuziile şi a început să mănînce“ sau „eu te-nţeleg că nu mai suporţi, dar totuşi să ştii că reacţionezi aiurea şi că eşti puţin dusă“, în capul meu sună doar tobele şi veselia din Mali. Dacă plouă şi toată lumea umblă încruntată pe sub umbrele, am în căşti fanfarele Devotchka şi soarele apare una-două din spatele blocurilor. Oraşul încetineşte dacă bat din palme o dată, se-ntoarce pe spate şi-ncepe să toarcă. Ştiam de mult că muzica ascultată în căşti îţi dă tot felul de puteri, dar n-am crezut că pot deveni atît de uşor Marele Coregraf al Oraşului, că-i pot dicta ritmul şi-i pot îmblînzi colţurile. Am aflat-o într-o după-masă, într-un FNAC din Paris, cînd m-am oprit în mijlocul magazinului ca să ascult la căştile lor pufoase cel mai nou album al lui Tiersen (pe-atunci, coloana sonoră de la Goodbye, Lenin!) şi-am rămas aşa, cu căştile pe urechi, 45 de minute, timp în care oamenii din jur se transformaseră în baloane cu aer cald şi pluteau calmi prin încăpere.
DE ACELASI AUTOR Prizonierii conştiinţei noastre Terry GILLIAM: «Don Quijote are o obsesie pentru mine!» - interviu Avem un fel de „deltă“. Cum procedăm? Cinci povestitori de mare clasăMai sînt şi alte superputeri. De pildă, nu mai auzi replici
